Încă de când eram mic, eram atras de cascadorii. Citisem o carte despre cascadorii lui Sergiu Nicolaescu, despre cum ajunsese cascador Soby Csech și brusc, lumea era a mea, voiam să fac de toate pentru toți. Exceptând caii. Mi-e frică de cai.

Așa că mergeam la liceu, de exemplu, numai pe tamponul tramvaiului sau, dacă nu avea tampon, pe buzele din spate (pun intended). Săream în mod curent de pe acoperișul scării blocului, mă cățăram pe cabluri de curent ce cădeau de pe centrala electrică de la bloc, mă rostogoleam băgat în anvelopă de tractor, luptam în spade printre blocuri și căutam o pereche de cizme de cavalerie, să sar de la etajul 3 pe caldarâm, pentru că citisem că un cascador român, Gruia pe numele său, putea să facă asta.

Unul din marile mele eșecuri au fost scările rulante de la Piața Romană. Scările de la Romană au particularitatea de a fi foarte lungi și tentante pentru un puști zăbăuc. Tentante în sensul că partea din mijloc seamănă al dracului de bine cu un tobogan strălucitor, gata de a fi șters de poponețe dornice.

Așa că, într-o seară, mi-am luat inima în dinți, am așteptat să nu mai urce nimic în sus și gata lansarea. Problemele au fost 2, la una m-am gândit, la alta nu.
Prima era că eram în pantaloni scurți. Nu mi s-a părut insurmontabil, am zis să țin genunchii ridicați și patinez pe turul pantalonilor până jos.

A doua problemă a fost că scara avea, din loc în loc, câte un baraj de nituri scoase la exterior. Nituri late de vreo 3 cm și înalte de minim 1 cm. Nituri pe care nu le-am luat în calcul, când am organizat distracție.

Prin urmare, cum stăteam eu cu noada în jos și prinzând viteză la vale, am lovit în plin primul rând de nituri. Care nituri mi-au dizlocat noada, m-au făcut să răcnesc un feroce Au mama și, din păcate, să îmi întind picioarele în față. Lucru ce a dus la o frânare foarte brutală, datorată pielii de pe pulpițele mele gingașe, ce se freca de tabla plină de asperități. Asta a adus încă un urlet și un salt în picioare, urmat de o prăbușire eroică în laterală, pentru a scăpa de durere.

Durere ce s-a înzecit, prin căderea doar pe un picior, al cărui genunchi mi s-a înfipt în plexul solar, plex care a binevoit să îmi oprească respirația o perioadă ce mie mi s=a părut că ține minute bune. Nici nu am mai luat în seamă durerea de noadă, de pulpe și, de ce nu, de testicule, care și ele ajunseseră cumva strivite în operație.

M-am ridicat de jos, înfrânt, cu pantalonii rupți, cu durere în suflet și în organe, și am plecat acasă. Unde am simțit altă durere, pentru că rupsesem pantalonii scurți de școală. De care eram chiar mândru, erau niște blugi negri din Europa foarte frumoși.

Așa că rezonez destul de bine cu băieții…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.