Citeam ieri la Vali articolul despre gardurile țăranilor români și, din comentarii, răzbea lamentarea cu Satele sunt părăsite, tinerii au plecat la București, să învețe să se spele, nu mai are cine, sunt doar bătrânii.

Sunt dintr-un sat din Bucovina, Mitocu Dragomirnei. Merg rar pe acolo, dar până pe la 17-18 ani, toate vacanțele mi le făceam la bunici și nu aș fi vrut să fiu în altă parte, acolo erau toți oamenii dragi mie, acolo era bunicul, pentru că bunica plecase demult să se odihnească pe deal, în cimitirul bisericii, acolo era toată lumea mea.

Bunicul a murit când aveam…nu mai țin minte, și mi-e rușine asta, cât și când. Avea vreo 84 de ani. În anul în care a murit încă avea animale în curte, cai, vaci și alte de astea de la țară. Avea 79 sau 80 de ani și alerga să prindă calul pe toloaca din fața curții.

Nenea Șerbaniuc era vecinul de peste toloacă. Avea o problemă mare la un picior, îl văd și acum cum mergea, chinuit, în cârjă, cu cușma de miel pe cap și hlizindu-se cu cei 2 sau 3 dinți de argint, venind să stea seara să se odihnească pe banca de sub nucul de la poarta bunicului. Erau de vârste apropiate și stăteau amândoi, tăcuți, privind în zare și lăsând să treacă soarele, pentru a merge în casă să își facă rugăciunea și să doarmă.

În curtea din dreapta era tanti Didina. Tot cam pe acolo cu vârsta, poate cu vreo 10 ani mai tânără, să zic. În stângă era vecinul Ghiță, care are acum pe la vreo 60-70 de ani. Cred. Eram foarte bun prieten cu fiul lui cel mare, care muncea cât era ziua de lungă de oboseam eu privindu-l, după care își făcea timp să mă rupă pe genunchi la șah.

Ce voiam să spun, de fapt.
Oameni bătrâni și singuri erau și atunci, sunt și acum. Desigur, poate satele sunt mai depopulate de tineret. Dar oamenii ăștia bătrâni de care vă spun eu aveau niște garduri țiplă. Garduri cu baza de beton, scânduri de lemn de stejar, vopsite anual, fiecae casă cu culoarea ei preferată. Era o mândrie să aibă gard frumos, poartă frumoasă, făcea și face parte din blazonul lor, din munca lor. Fără să știe și fără măcar ca eu să știu, mi-au transmis asta, iar eu, deși sunt un leneș complet, când e vorba de curtea casei mele, am grijă de ea non stop. Am gard de metal, sunt ok.

Oamenii care sunt muncitori, au grijă de casă, de gard, de buruienile de pe șanț, de tot. Leprele, de care e plină românia, nu au avut grijă nici când erau tineri, nu o vor face niciodată, ci vor aștepta să fie scoși de jandarmi de sub nămeți și vor bea banii de ajutor de la stat, cumpărând spirt de la chioșc.

Nu, vârsta nu este o scuză pentru degradarea caselor din satele românești. Ci lenea aia cu duhoare, pe care o găsești după ce treci munții și începi să dai de casele ardelenești peste care stau să cadă gardurile și din care se rupe tencuiala, de putoarea aia din zonele alea distruse gen Biertan, Copșa Mare și mai sus. Lenea îmbibată de alcool, de comunism, de senzația că statul trebuie să ne dea și să ne facă.

Și nu, sărăcia nu e o scuză pentru gardul care stă să cadă peste tine sau peste buruienile care îți năpădesc șanțul.

Atât.

Din când în când, deschid google earth și mă uit la locurile acelea, în timp ce în suflet mi se strânge un nod iar ochii mi se împăienjenesc. Unde sunteți voi, fluturii tinereții mele?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.