Scris de Nea Ilie

– Unchiule! Unchiule! Ești acasă? Alo! Unchiule…
Așa de bine dormeam și m-a trezit zevzecul ăsta de Mișu. Ies în ușă turtit și somnoros, el bucuros ca un Ghiță din Vaslui că s-a oprit apa.
– Ce faj’ mă mercur, iar n-ai stare? îl iau eu la rost.
– Bre unchiule, am venit la matale să m-ajuți că am dat de belea… zice el cu privirea aia a lui spășită de sfântul Mardare.
– Da ce-ai mai făcut mă armăsare, iar ai călărit suedeze proaspăt rase și te-ai iritat?
– Nu bre, unchiule, (după o pauză mică)… am făcut accident…
– Aoleo! Mortăciuni, ceva?
– Nu bre, așa doar bară-n bară. Am fost la New York, la ambasadă, să-mi schimb pașaportul. Și ies de-acolo, eram la stop, se face verde, am luat piciorul de pe frână și o tanti din fața mea se trezește să pună frână. Și-am pupat bara ei cu bara mea. Ea n-are nimic, la mine e o crăpătură așa mică.
– Păi trebuia să fie invers bă, dar na… Și cu ce să te-ajut, să-ți șterg praful de pe bară?
– A nu, bre unchiule, că am vorbit cu ea, i-am dat asigurarea și ne-am zis la revedere. Numa că după ce am plecat, tanti a sunat la poliție că e rănită.
– Hă! Ai cam futut un cal în pizdă. Și? Ți-a luat permisul?
– Nu bre. Mi-a dat amendă și 3 puncte și-am scăpat. Treaba nasoală e că tanti aia cică e tot româncă, și lucrează la ambasadă și m-a sunat unu azi că cică e avocatul ambasadei și cică să ne întâlnim pentru nu-știu-ce declarații.

Aici am schimbat tonul și l-am luat cu ușurelul. Am realizat că săracul Mișu poate s-o dea în bară rău de tot.
Știind ce-avem de făcut, ne punem costumele alea bleomaren, ceasul electronic la mână și garoafa la rever și pornim la drum la New York. Pe drum l-am luat cu altele, l-am pus să povestească aventurile lui de Wilhelm cuceritorul și senzațiile tari cu studente chinezoaice. Așa am aflat că nepoatele lu’ Cichi Cean se ard cu cârlige agățate de sfârcuri, dar astea-s deja detalii pentru altă povestire.
Și-ajungem la marele măr. Mă prezint la ghișeu, îi arăt și legitimația ca să scăpăm de formalități, ne poftește un paznic cu șapcă pe o canapea și stăm și ne lungim ochii ca fraierii pe pereți. E un jeg în ambasadă de nu vă puteți închipui. Cade vopseaua de pe pereți, tavanele sunt decorate ca-n Saraievo după bombardament iar peste tot domnește un strat de praf cu o istorie respectabilă. Numai că îmi cam pierdusem răbdarea și după 20 de minute de așteptat încep să mă fâțâi pe la ghișeu.
– Domniță, dacă nu vă supărați, un pahar cu apă dar să vină domnul avocat cu el că am cozonacul la cuptor și diseară e meci.
Aia se uită la mine pe sub ochelarii minus paișpe c-o privire de advetistă de mi s-au muiat primele silabe.
– Domniță…
– Da domnule! mă țintuiește adventista. O să vină și domnul avocat, este ocupat momentan, o să dureze puțin.
– Puțin pe măsura lui sau puțin pe măsura mea? îngână Mișu cu tupeu de Petroșani…
Am mai așteptat vreo 40 de minute și apare un funcționăraș cu față de martir, cu niște dosare la subraț, mirosind a zeamă de colonie de levănțică și cu el, o madonă din secolul trecut, o băbăciune țapănă ca scândura și cu nasul pe sus. Vă spun sincer, nu vreți s-o vedeți pe-aia apărând din întuneric. Cu ciorapi plăsuță, cu o fustă de saten verde, pantofi bej cu toc de 16, bluză de in și un sacou negru pe deasupra. Și-i dau un cot lui Mișu…
– Mă parcă am mai văzut eu trânta asta pe undeva…
Și ne întinde mâna:
– Ana Paraschiv. (ho, că nu-i numele real, zic și eu așa pentru publicul cititor).
Bă eu o știu pă hoașca asta… și-mi tot frământam mintea să-mi amintesc de unde s-o culeg.
Începem formalitățile, nimic interesant, doar că matroana vroia să fie sigură că junele cu perciuni n-a făcut-o intenționat – zice ea – deși mie-mi bătea un alt gând, că prea trăgea asta ocheane pe la degetele ale alungi a lui Mișu.
În fine, am căzut la pace, ne-am împrietenit și-am dat-o puțin peste bord cu amintiri din țară la care muzeul ambulant zice printre altele “de când lucram la cabinetul lui Ursulete”.

Aoleooo! Și-mi dau o palmă imaginară peste frunte. Asta-i Ana Pripoana. Asistenta lui Ursulete de pe vremea când era Mihaela-Dragostea-Mea președinte de partid. Ursulete e un personaj de importanță destul de mare în ziua de azi așa că nu vă dau nici numele lui.
– Vaaai, ce coincidență.
Nu știu cu ce se ocupa tanti pe-acolo dar țin minte că eram în țară și vine asta într-o zi la mine și mă roagă să vin urgent în cabinetul lui Ursulete.
Eu pe vremea aia instalam servere.
Din glasul ei am înțeles că ceva se întâmplase. Era posibil ca în urma schimbărilor de conexiune să fi bușit vreun VPN sau ce-știu-eu-ce. Ca o paranteză, laptopul meu pățise un mic accident și nu mai puteam folosi câteva taste de la un arc care se futuse ca butonul lu’ Esca. George Maior, pe atunci senator, un mare pasionat de ceasuri antice, desface un sertar plin de scule de ceasornicărie și din două mișcări mi-l repară. Peste câteva săptămâni avea să fie numit șeful SRI. Am aruncat laptopul fiind convins că mi-a plantat ăla un gândac acolo.

Și mă duc la Ursulete. Bună ziua, hai noroc, ce faci, bine, uite de ce te-am chemat:
– Bă inginere, ce-ați făcut pe-acolo pe la subsol că nu-mi mai merg saiturile porno.
Eu râd. Râde și el. Tanti Ana Pripoana, nu. Și zice înțepat:
– Ieri se dășchidea frii-sics-punct-com foarte ușor acuma nu mai merge.
– Păi o fi de la ei, dau eu s-o repar.
– Nu, că nici cotidianul nu mai merge. Și trebuie să băgăm comentarii.

În umbra amintirilor ăstora l-am sfătuit pe Mișu s-o tulim înainte să ne rupă aia cu biciu pe-amândoi. Și-am plecat, spre dezamăgirea funcționărașului cu dosare mirosind a levănțică.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.