preoti
Scris de Nea Ilie de la Scularie

Edi și Mădă sunt cel mai mișto cuplu din câte cunosc. Amândoi intelectuali. El, finanțist la o bancă, ea chimist la un combinat. Pe ea o cunosc din generală, e din același sat în care-am copilărit și unde stau și acum părinții mei. Amândoi atei, s-au căsătorit la primărie și pe urmă am mers la Costinești, ne-am împărtășit cu Sfânta Vodcă și aia a fost. N-au putut avea copii. Mulți au pizmuit și-au zis că “e blestem, că nu s-au dus la biserică”.
– Ai văzut, maică, dacă te măriți fără împărtășanie, e rușinea satului…
Părinții ei au fost foarte afectați dar le-a trecut când la 38 de ani Mădălina a rămas însărcinată și-a născut un băietan pe care l-au numit (fără să-l boteze) Traian. Deși a mers în picioare abia la 3 ani și nu prea a vorbit până la 6, a învățat să facă operații cu cifre de la 2 ani jumate. Pe la 4 ani începuse să citească, la 5 ani răsfoia cărți de biologie. La 6 ani m-a bătut la șah deși îl învățase de doar două luni. Însă, Trăienuș se născuse cu câteva probleme (unele congenitale) și ani la rând și-a pus părinții pe drumuri dându-i-se tot felul de diagnostice, de la Asperger la Arnold-Chiari. Într-un final aveau să decopere că era incurabil și că viața băiatului avea să fie foarte scurtă. Asta a afectat un pic și relația lor iar Edi s-a mutat la New York, ea cu băiatul în satul părinților într-o vilă pe care-au construit-o amândoi. Oricum, au ținut relația așa cum era iar el făcea naveta cam la fiecare lună.

M-a sunat sâmbătă, Trăienel își încheiase scurta aventură printre muritori. Am urcat în primul avion cu Edi și-am venit la Constanța, la spitalul unde îl așteptau soția și părinții ei. Eu n-am recunoscut-o pe Mădă și vă spun, dragii moșului, nu există tragedie umană mai mare decât aceea ca un părinte să-și îngroape copilul. După ce-au fost întocmite formele medico-legale am plecat în sat. Pe drum am aflat că părinții Mădălinei țineau morțiș ca “băiețelul să fie înmormântat creștinește”. Edi și Mădă n-au avut prea multe de zis, era o situație de-a dreptul jenantă dar s-au lăsat amândoi înduplecați de mama Mădălinei, că “nepoțelul nostru merită măcar atât”, că “cum să-l înmormântăm fără popă?”, că “ce, suntem păgâni?”. Situația căpătase un aer mai dramatic decât era și m-am oferit să mă ocup eu de detaliile cu biserica. V-am mai zis, tata a fost preot în satul ăla acum vreo 20 de ani. M-a tras Mădă deoparte și m-a rugat să fie ceva foarte simplu așa că n-aveam misiune foarte grea.

După discuția de săptămâna trecută cu RealRoxi, apărătoarea învățătoarelor care lucrează pe parfumuri, eram deja pornit să îi fac pălăria preotului capac cu filet pe stânga dacă-mi cere vreun ban, nu pentru că sunt zgârcit sau din lipsă de admirație ci pentru că nu concep ca cineva plătit cu salariu trebuie șpăguit ca să-și facă treaba. Ca o notă de subsol, vedeți că Cioloș a tăiat banii de la Catedrala Mântuirii și i-a băgat la salariile popilor, nu-i nicio schimbare, #amînvins.

Mă duc la biserică și mă ia în primire un băiat pe numele lui de scenă Dănuț. Fără prea multă carte dar “cu voce de aur” — după cum îl laudă toate babele. Îi spun că vin din partea familiei Mateescu, aduce ăsta un letopiseț, mă trece în catastif, mă întreabă dacă familia o să folosească locul lor de veci, iar mai trece ceva în catastif și-i zic și eu ca clienții de saituri “vezi că trebuie să fie ceva foarte simplu”.
– Știi și tu, ei nu prea sunt cu biserica, vor un pachet minimal, așa…
Dă ăsta din cap, scrie ceva pe colțul ceaslovului zâmbitor, poate prea vesel pentru un astfel de moment dar îmi zic că o fi o calitate ascunsă pe care n-o știu eu la ăștia cu numele de Daniel. Îmi strânge mâna și gata.
Cum gata?! Atât?! Ai văzut, bă, asta era! Trebuia să le mărească Cioloș salariile ca să nu mai ceară ăștia bani. Vezi, bă, ce înseamnă tehnocrați? Tai catedrale și cresc dascăli fericiți cu voci de aur. Glorie Mielului!

Nici n-ajung bine înapoi că mă pomenesc cu el la poartă.
– A zis părintele Cernat că nu poate să vă oficieze că părinții nu sunt o familie creștină.
– Păi nu-i nimic, zic, uite, îi creștinez eu acum: În numele Tatălui, al Fiului și-al mai du-te-n pula mea că te și bat. Îi spui lui Cernat ăsta să vină că dacă nu vine îl iau pe tata așa paralizat cum e și-i leg mâna cu ață ca la păpușile Muppets și când îmi fac eu cruce își face și el și ține o slujbă din cărucior cum nu s-a mai văzut.
Pleacă ăsta și vine preotul. Mă cheamă pân’ afară. Și mă ia cu “Am onoarea să vă salut”. Opa, îmi zic în gând, avem grade.
– Am înțeles de la Dănuț că ați depus o cerere de servicii la noi la biserică.
– N-am depus nimic prietene, e un băiețel mort și tu trebuie să-l îngropi.
Și-ncepe să mă ia cu “stimate domn”. Că icoane, că canoane, c-o fi, c-o păți, că s-ar putea face așa, o excepție, vă costă doar 2500 de lei. Noroc că mă sprijineam de stâlpul porții.
– Ce costă 2500? Învierea? Îl înviați de banii ăștia? Băi, Dr. Dre, eu i-am zis și lui Voce-De-Aur că vreau ceva minimal. De curiozitate, cât e pachetul full options?
Și mă ia din nou cu “stimate domn, rânduiala bisericească și cea omenească…”. L-am oprit din aberații că începuse să-mi spună de Sfânta Liturghie și Împărăția Cerului iar eu făceam legătura dintre cursul leu-dolar.
– Băi prietene, uite cum facem. Ai chitanțierul la tine? Taie-mi chitanță pe tămâia pe care-o aduci, pe benzina la Alfa-Romeo aia verde cu care-ai venit și-ai parcat-o după colț, pe uzura pantofilor și a lanțurilor iar înmormântarea o faci din salariu.
– Păi, știți, ăsta e un serviciu suplimentar.
– Cum suplimentar?! Păi și care e ăla primar pentru care iei salariu? Marketingul pe care-l faci cu mine?
Nu ne-am împăcat la preț, a plecat, l-am lăsat să se ducă. Știu, a fost jenant, i-am băgat pe oamenii ăștia în mare încurcătură. Trebuia să-i dau cât a cerut, nu? Între timp, părinții Mădălinei au zis că au sunat un preot din Constanța; i-am întrebat cât îi costă, au zis că nimic, dar nu i-am crezut.

În ziua înmormântării a trebuit să beau ceva. Nu pot să mă duc la înmormântări. Nu pot. Nici la bunică-mea n-am fost, și-am iubit-o cel mai mult în viața asta. A murit cu 18 zile înainte să facă 101 ani. Era un gheb de om, mergea cocoșată ca trolii din Frozen și făceam mișto de ea cu soră-mea:
– Mamaie, ai mai văzut și tu cerul, luna?…
Și scoate băbuța o oglinjoară din buzunar și zice:
– Ce vreți să vă spună mamaia, unde e ursa mare?…

În fine, am tras o dușcă, am luat și la pachet și-am plecat la cimitir mai devreme să mă asigur că sunt groparii la post, trebuia să caut și-un microbuz de închiriat pentru oaspeți, aveam de alergat.
Când am ajuns acolo, preotul Cernat și dascălul Dănuț, la poarta cimitirului.
– Ooo, bună ziua, cu ce ocazie prin zonă?
– Să trăiți – zice ăsta iar militărește. Stimate domn, știți, noi ne-am gândit că familia asta e de multe generații aici în sat și nu se cade să-i lăsăm tocmai acum, la așa grea încercare, căci biserica e cea care…
– Lasă gargara, don Cernat, dar știi că mai vine un preot, nu? Să nu vă certați pe poezii, care s-o zică primul. Vă-nțelegeți, da?
Când a venit cortegiu de-acasă eu eram apțiguit bine, așa că am plecat să mă întind în microbuz, m-au trezit la plecare.

Mi-a zis o vecină acum că cică “Ce slujbă frumoasă, tanti, a venit doi preoț’. Ăla care-a venit de la oraș nu era la haine bisericești, tanti, era așa la cămașă și palton, ca tine, cu biblia și crucea în mână, iar părintele Cernat s-a schimbat și el în aro la nea Florea și-a venit și el la cămașă, că n-avea cum să vină altfel la oamenii ăștia, că e oameni cu carte”.
#amin

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.