Posibilul pericol al educației laxe

Am fost pompier între 1989-1990 la Sighetul Marmaţiei unde am prins şi ceva umilinţe ca gogoşar dar am avut noroc că era doar caporal mai tâmpit, un ţărănete de prin Bacău, care încerca tot timpul să aplice mizeriile la care a fost supus şi el dar când sărea calul era liniştit de colegii lui, doi sergenţi, leat cu el mai empatici şi cu ceva şcoală mai multă. Din păcate, după cele 4 luni am fost ales şi trimis la garnizoana din Baia Mare pentru şcola de gradaţi. Ei, doar acolo am înţeles de ce cei de la Sighet îmi ziceau că acolo este “staţiune de odihnă”. Pur şi simplu la Baia Mare era o şcoală de dezumanizare unde programul era să te facă din om-neom, robotul perfect care execută ordine. Am mâncat peşte împuţit de foame, am făcut duşul săptămânal în 5 minute şi am înghiţit mizerii de la ofiţeri care ar fi trebuit să ne înveţe ceva profesional dar era mai importatnt pentru ei aliniatul, pasul de defilare şi cântecele patriotice . Am avut noroc că “şcoala de gradaţi” s-a redus la două luni din patru pentru că se redusese armata de la un an jumate la un an şi am revenit cu grad e caporal în “staţiune” unde am primit ca cadou un locotenent proaspăt absolvent de şcoală militară care avea aceleşi metehne. Cei 4 proaspeţi caporali, fără experienţă, eram futuţi tot timpul de proaspătul locotenent pentru că nu suntem mai “agresivi” cu gogoşarii care nu ştiau să facă cum trebuie pasul de defilare şi ieşirea la raport din formaţie. Am avut noroc că am avut oameni buni printre plutonierii şi sergenţii-majori care erau şi soferi pe maşinile de intervenţie care stăteau cu noi în unitate pe care-i durea în cur de pasul de defilare şi singura lor preocupare era să nu păţim noi ceva la intervenţii. Practic ei ne considerau copii lor.
Am plecat din unitatea de pompieri Sighetul Marmaţiei cu gradul de sergent şi pot să spun, cu mâna pe inimă, că nu mi-am bătut joc de bibani şi nici colegii mei. Nu ştiu, poate că am avut eu noroc să ajung acolo împreună cu nişte oameni mişto.
“Iar cei de care noi nu ne bătusem joc, pentru că am vrut să fim oameni și să le arătăm tuturor că cercul umilințelor poate fi rupt, făceau prin unitate program de bătaie de joc cu gogoșarii lor. Așa, de distracție. Deși lor nu le făcuse nimeni nimic, niciodată.”
Pur şi simplu este vorba despre educaţie. Educaţia aia care pleacă de la cei 7 ani de acasă şi continuat până când adolescentul ajunge la cei 18 ani teoretici când ajunge adult dar practic mai trebuie băgaţi vreo 4-5 ani de supraveghere că nu degeaba au americanii pargul ăla de 21 de ani la liber de consumat alcool.