Unul din lucrurile cu care nu am fost învățați, datorită regimurilor de tristă amintire prin care trecem, din 1946 încoace, este că statul, cetatea în sine, nu este o alegorie, nu este ceva conceptual, ci suntem noi, componenții lui. Desigur, comunismul ne-a învățat că statul e acolo sus, noi nu avem acces la el, statul e mare, e bun și e drept, el are grijă de noi, el ne dă, el ne ia, el trimite armata să ne împuște sau jandarmii să ne scoată din nămeți (observați procentul de năuci care consideră că armata pe stradă e un lucru bun, uitând că armata a ucis oameni la revoluție, nu o chestie abstractă)

Cel mai bine se observă asta în momente de restriște asupra cărora, factual, nu prea putem avea influență. Cam cum a fost cu pandemia asta de covid și care a scos tot ce era mai bun din toată lumea.

Toți vor ca statul ‘să le dea, să facă, să ia măsuri’. Dacă până la un punct e cumva normal, pentru că statul trebuie să ajute firmele și cetățenii, când vine vorba de business și joburi, pentru că impozitele sale de acolo vin, sunt unele lucruri unde statul chiar nu are cum și de ce să intervină. Pentru că, așa cum spuneam, ce facem noi este un efort de echipă, statul suntem noi, guvernanții sunt cei ce iau deciziile majore și atât.

Exemplul bun este cel cu școlile. Guvernul a luat cea mai bună decizie pe care o putea lua, pentru acest moment. A închis prezența fizică școlară și a permis lecțiile la distanță, online, pentru a nu facilita răspândirea virusului cu ajutorul copiilor, cel mai facil și mai ușor lucru, mai ales în comunitățile de copii de 1-8.

Pe lângă evident clasicii specialiști în biologie, care brusc știu că nu se transmite prin copii, au citit ei pe google, sunt studii, ce face klaus, nu vede?? este și valul de oameni care protestează Dar vai, noi cu cine ne lăsăm copiii? La noi nu se gândește nimeni?

Ba da, s-a gândit cineva la voi. Nu v-a expus copilul bolilor și nu v-a obligat nimeni să îl duceți la școală ca să termine anul. Practic, v-a ajutat să îl feriți de moarte pe el și, foarte probabil, unii din bătrânii pe care îi aveți în familie.

Că nu mai e situația ca anii trecuți? Că nu mai e la fel de simplu? Da, așa e. Dar așa cum ziceam, ce se întâmplă aici e un efort de echipă. Și noi trebuie să preluăm din el și să facem lucruri, pentru că nu le facem pentru alții ci tot pentru familiile noastre. Melopeea că nu ne ajută nimeni este exact ceea ce nu trebuie.

Gândiți-vă că școala mergea înainte. Că toți copiii mergeau la școli, își mâncau mucii reciproc și murea unul. Un singur copil, din cauza acelei decizii. Credeți că părinților lui le-ar fi păsat că vă vine vouă nașpa și trebuie să trimiteți copilul la școală? Credeți că l-ar fi îngropat spunând, cu lacrimi în ochi, Procentual, totuși, suntem bine, sunt fericit că overall, românii au cheltuit mai puțin cu supravegherea copiilor?

Sunteți capabili să luați decizia care ar putea duce la moartea copilului vostru, pentru că nu aveți bonă în loc de grădiniță?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.