S-a însurat Mișu cu suedeza, băi nene, și după ce că era el slab, acuma că nu-i dă aia carne deloc a slăbit și mai tare.
(Nu-i dă carne deloc – în sensul că e vegetariană, huooo, perverșilor!)

Și când l-am văzut așa slab și prăpădit și cu hainele alea de Papleacă pe el, zic
– Hai, bă Mișule, te iau la noi, se fac angajări acuma, dai examen, îl iei că ești băiat deștept, am auzit că ai fost premiant la tine la Petroșani. Salariu – salariu, mâncărica asigurată, ai burgări, ai salam…
– A, nu bre unchiule, că mă miroase suedeza.

Bă, vă zic, are aia un nas mai ceva ca fiola etilotest, cum gustă ăsta un mic, un cârnat ceva, îl miroase de la poartă și-l pune să alerge de 10 ori în jurul grădinii, să-i iasă toxinele, cică.
– Să nu calci pe pătrunjel, Mișa!
Gata, l-am pierdut și pe-ăsta, i-a schimbat și numele în femeie, ce dreacu ne facem cu el.
Și-l iau la noi la agenție.

Trece ăsta examenele medicale, fizice, psihologice și ce naiba i-au mai făcut ăia acolo și intră la cursuri. Mă întâlnesc într-o zi cu el în sala de mese, cu un bol cu usturoi în mână și cu-n săpun.
– Ce faci, băi Mișule, mănânci săpun?
– A, nu bre unchiule, pe-ăsta îl am din geantă, e scobit la un capăt, pun în el șunculiță, să n-o miroase suedeza.
Și scoate ăsta săpunul din cutie scobit ca o teacă și în scobitură o bucățică de șunculiță (cât să fie, așa cât iei între degete înainte să te duci la o nuntă) înfășurată în folie vidată, frumos și-ncepe să taie la ea mărunt.
– Bă, ejnebun, vezi să nu te vadă ăștia din Langley că te transferă la ei.
– Ia bre unchiule și matale.
– Nu bă Mișule, c-am băut apă, și cu săpun…
– Hai, bre, că nu miroase.
Am luat așa de poftă, era șuncă-n toată regula, dar mie tot a săpun îmi mirosea sau era cutia prea aproape.
– Lasă, Mișule, că fac un grătărel în weekend mai bine.

Și după multe și chinuitoare cursuri de instruire se hotărăște agenția să ne trimită în Qatar. Spre deosebire de excursia în America de Sud, de data asta îmi făceam eu echipa așa că am ales și câțiva români printre care nea Manea – un specialist în meseria lui, foarte apreciat pe-aici, dar cam troscangiu, și – bineînțeles – Mișu.

Ăsta când a auzit că mergem în Qatar, gata, s-a apucat să învețe arabă.
– Oa-hala debla, oa-hala Dabh!
– Bă, Mișule, ce dreacu zici tu acolo? Poate e înjurătură.
Și repeta așa la nesfârșit.

Ne-au explicat ăștia la agenție, că țară arabă, că musulmani, regulile lor, ce putem să luăm la noi, ce i-ar putea ofensa pe oficialii religioși, chestii de-astea.
Plecăm spre aeroport cu nevestele după noi să-și ia rămas bun, a mea să fie sigură c-a scăpat de pramatie, a lui să se asigure că nu sunt și alte suedeze prin Qatar, decolăm spre prima escală, avionul full de americani, Mișu al meu se apucase să repete “Oa-hala debla, oa-hala Dabh”.
– Bă, taci dreacu, că ne aruncă ăștia din zbor și e apa rece.

În fine, ajungem la destinație, apar niște vameși – cred că vameși erau că aveau niște fețe de vămuim chiar acum.
Ne inspectează ăia și capsele de la pașaport și ne pun un milion de întrebări că nu-ș-ce naiba nu le-a plăcut la mustața mea.
Când apare un șef de-al lor și se răstește la ei:
– Oa-hala debla, oa-hala Dabh!
– Vezi, bă Mișule, că nu înseamnă sărumâna?

Trecem de ei și după ce luăm bagajele ne duc într-un lounge să așteptăm toată echipa care venea de prin mai multe țări.
Și cum stăteam noi la lounge zice Mișu:
– Bre, unchiule, mie mi s-a făcut un pic de foame.
Și cotrobăie prin geamantan și scoate un săpun.
Pfaoleo! Să leșin acolo, nu alta.
– Bă, tâmpitule, vrei să ne bagi în belele? Du-te și scapă de el că o mierlim naiba pe-aicea…
– De ce bre, nu e voie cu săpun în Qatar?

Când vine și nea Manea:
– Lasă-l șefu, c-o pune într-o felie de pâine, nu se prind ăștia. Hai că la sfârșit vă dau și una mică…
– Ce una mică, Mănele?
– Am adus o țuică în bidonul de șampon, șefu, de stă mâța-n coadă…

Vă zic, numai îngerașul ăla invizibil (chiar și-n teritorii musulmane) ne-a păzit, că altfel nu-mi explic, dar am jurat că nu mai iau români în echipă niciodată.
Oa-hala debla, oa-hala dabh!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.