Am urât masiv cozile. Fiind copil care și-a mâncat copilăria pe vremea împușcatului, coada, pentru mine, era veață. Trezit la 3 pentru iaurturi și lapte, pentru frații mici. Stat la cozi kilometrice de câte 3 zile la piața Amzei, așteptând un iluzoriu pui care putea să vină sau nu. Cozi de 10-12 ore la alimentara de cartier pentru ouă, cozi care, nu o dată, s-au terminat cu oameni în spital, de la înghesuială și lovituri. Jegul de responsabil de la alimentara nu vindea ouă decât pe la ușa din spate și acolo se formau cozi de sute de oameni. Coborârea de la ușă era o pantă de ciment lustruit, pe care trăgeau ăștia lăzile. Inevitabil, în înghesuială, cineva cădea cu ouăle pe panta aceea și, automat, se transforma totul într-un patinoar. Iar porcii râdeau înăuntru de fiecare dată când mai cădea cineva și, nu de puține ori, începea să plângă, pentru că alte ouă nu mai putea lua.

La cozile de la Amzei am aflat, de la vârstă mică, cât de animale sunt, cu adevărat oamenii, atunci când e vorba de mâncare sau viață. Cozile erau uriașe, se împresura chestia aia centrală din piață de câteva ori și durau câteva zile. În general, se primea, DACĂ se primea, marfă, vinerea. Cozile începeau de marți sau, dacă se apropia vreo sărbătoare, chiar și de luni. Se făceau liste care se transmiteau din mână în mână sau se lăsau copiii la coadă. Și cât stăteam acolo, îmi blestemam zilele, zeci de ore în care nu puteam să fac nimic decât să stau acolo, ca să nu îmi pierd locul.

Când venea carnea, de obicei pui (frații Petreuși, 2 la pungă, mici, schilozi, fără niciun gust, întotdeauna rebuturile care nu puteau fi exportate) începea omorul. Listele nu mai valorau nimic, veneau țiganii și spărgeau rândul, oamenii din față încercau să păstreze cordoane de oameni, cordoanele se luau la bătaie cu ciorile care, la final intrau peste cei dinăuntru, oamenii din spate realizau că nu vor mai prinde carne și începeau să se împingă, să ajungă în față, totul era un mol masiv care tălăzuia pe valuri de urlete de ființe care fuseseră, odată, oameni. Am fost călcat în picioare nu de puține ori de oameni care brusc, deveneau placizi și îmi ignorau corpul căzut, neîncercând nici măcar să mă evite, darămite să mă ridice de jos.

Aveam 15 ani la revoluție. Pensionarii care rup cozile acum la plata impozitelor, din prima zi, erau, probabil, mai mari decât mine cu maxim 20 de ani. Adică aveau 30-35 de ani.Oameni relativ tineri, care, nu-i așa, luptau pentru schimbare și care trecuseră prin cele mai crunte întâmplări posibile, care fierbeau oase de porc de câte 2-3 ori ca să facă ciorbă, care își vedeau femeile murind după avorturi făcute în casă, pentru că partidul voia mulți copii, oameni care ar fi trebuit ca, în primul rând ei, să lupte pentru a scăpa de tarele care ne-au dezumanizat și ne-au transformat în animale de povară pentru casta comunistă de la conducere.

Doar că, uite, nu. Oamenii stau ore întregi la coadă ca să primească reducere la impozit pentru plata în avans. Reducere pe care o primesc dacă plătesc până pe 31 martie. Impozit pe care îl pot plăti și online, și la magazine, la automate de plăți, la poștă, oriunde. Dar ei preferă să stea la coadă, unul în spatele celuilalt. Își aduc aminte, astfel, de vremurile bune în care singura lor problemă era să se încoloneze mai repede, la ordinul cuiva.

Uitați-vă la boșorogul ăla cu șapcă de YMCA ce mândru este el că a plătit tot, la oficial, nu la improvizații, pentru că e mai sigur, are dovada. Dacă îl întrebi cu cine a votat, ce credeți că va răspunde? Cum credeți că și-a educat copiii? Așteptați schimbarea, privindu-i ochii lăcrmimoși și mândri?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.