Ludovic Orban apara pedofilii

Daca premier era Veorica si facea ce a facut Sica, sa vezi ce sareau PNL-istii cu acuze. Erau deja la toate televiziunile sa arate cu dejtu’.

Nu domne, e teoria conspiratiei, e doar in mintea unora. Cazurile extrem de evidente de pedofilie sunt doar erori de traducere. Pestii de minori nu exista. Pedofilii si violatorii iau premii la Canes pentru ca merita. Macar Epstein a reusit sa se sinucida cinstit, si a stins si camerele, ca sa nu se faca de ras, in timp ce gardienii erau plecati dupa tigari.

Off, ce amintire nasoala mi-a trezit articolul asta…
Acum niște ani eram în parc într-o după-amiază cu plodul meu drăgălaș. Cred ca avea doi sau trei ani, varsta la care de obicei aleargă fericiți cu cârlionții în vânt. Nu ne aflam într-un punct retras, dar în momentul ăla eram singuri pe un petec de iarba intre alei. Ceva mai încolo câteva persoane alergau, altele făceau exerciții fizice..
De asta mi-a atras cumva atenția un bărbat care se îndrepta clar către noi. Între 30-40 de ani, corpolent, cămașă albastra, aspect ingrijit dar transpirat. La primul impact vizual am avut o senzație negativă. În mod rațional mi-am băgat în cușcă temerile “poate omul vine de la muncă, n-a ajuns acasă să poată face un duș, poate vrea sa întrebe de o strada, cum mi se întâmplă de multe ori… ”
“Buna ziua! Știți cumva cât e ceasul? Ce zi calda! ” Am aprobat, ușor derutata. Copilul s-a apropiat de noi, râzând. “E băiețelul dumneavoastră? Ce frumos e! Complimente! Câți ani are? ” În timp ce vorbea, l-a apucat de umeri într-un mod care m-a cutremurat. Parcă îi pipăia bratele. Într-o fracțiune de secundă am simțit că explodeaza ceva în interior, o sirenă urla alarma în minte, voiam să țip “Ia mâinile de pe copilul meu!” dar aveam gatul uscat. În același timp m-au asaltat zeci de frânturi de gânduri “sunt exagerată!/ E clar un pedofil! Strigă în gura mare! /O sa se strângă lumea, nu poți dovedi nimic! /Trebuie să-l apar! /O să spună tuturor ca tu ești ţicnită, a făcut doar un compliment!”
Cu disperare în suflet m-am prefacut vesela și l-am luat de mână “Uite, pitic, vine tata!” “Unde?” “Acolo, îl vezi? ” “Nu!” (eu, în gând “la naiba, întotdeauna când te întreb ceva îmi răspunzi după juma de minut, acum te-a găsit cheful sa fii prompt?! “) “Trece prin dreptul copacilor, acuși iese la iveală!”
M-am întors către tip să îi spun civilizat ca plecam dar nu mai era lângă noi. Traversa deja strada inafara parcului.
Am rămas o perioada cu senzația urâtă ca nu mi-am aparat copilul la timp. E un sentiment dificil de descris, nu e numai ” pfoai, era să pățesc o chestie groaznica! ” Pentru ca victimă n-as fi fost eu, ci ființa care depinde de mine. Pentru ca mi-am reprimat simțul de alerta în numele corectitudinii (ca sa nu insult omul pentru ca nu îmi plăcea aspectul lui)
Persista în memorie privirea inocenta și nedumerita “cine e nenea ăsta care ma strânge de umeri? ” iar eu retrăiesc momentul de blocaj total, de incapacitate fizica de a striga. Sper doar sa nu își amintească niciodată că nu am fost în stare să opresc în mod ferm o atingere nedorita.
“Mama, unde tata? ” “Scuză -mă, dragule, l-am confundat cu un băiat cu tricou la fel! Acum mergem acasă, la tata! “