De Răzvan Coloja

Din mostrele relației bărbat-femeie în mitologia romană:
Cică după ce Romulus l-a ucis pe Remus și-a fondat Roma și-a dat seama că el și gașca lui de bărbați formează o oală prea adâncă de testosteron. Și ca să facă rost de femei i-au invitat pe cei din tribul sabinilor la un ospăț, care sabini aveau femei. Și-n mijlocul ospățului s-a dat un semnal, MOMENT ÎN CARE FIECARE ROMAN A ÎNȘFĂCAT O SABINĂ ȘI-A FURAT-O CA SĂ FIE A LUI. Așa – la modul ”repede, ia-o pe aia mai grăsuță că fuge mai încet” ori ”Quintus – apucă două, să ai de piese de schimb”.
Absolut normal că sabinii n-au fost prea fericiți că romanii le-au răpit fiicele și soțiile așa că au declarat răzbel. Doar că romanii erau șmecheri și-și construiseră fortificații așa că regele sabinilor pufăia și se plimba nervos în jurul ridicăturii de pământ și nu știa cum să intre. Noroc cu o femeie romană (cică mai erau și de-alea, dar puține) care i-a zis că ”fii atent aci fă, eu îți deschid poarta dar numai dacă-mi dai ceea ce ai pe mâna stângă” (cu referire la faptul că sabinii își decorau brațul stâng cu brățări groase din aur). Iar regele a fost ceva gen ”of course WTF” și femeia a deschis poarta. Doar că regele a cugetat că a-și primi femeile înapoi învingându-i pe romanii care i-au tras clapa tribului său atârnă prea puțin în talger în comparație cu niște brățări de aur. Așa că a trollat-o ilar pe femeia trădătoare și le-a ordonat soldaților săi să arunce pe ea ceea ce aveau pe brațul stâng – adică scuturile din fier. Care scuturi au cam zdrobit-o (pentru că bănuiesc că erau mulți soldați și multe scuturi).
Dar stai! Femeile sabine din cetatea romană au prins niște sindrom Stockholm și-au început să-i implore pe soții și frații lor să nu-i omoare pe romani, că le cam place de ei. Iar sabinii, miloși din fire au fost ceva gen ”desigur că vă lăsăm să ne siluiți soțiile”; și absolut normal că au făcut pace cu romanii și neam comun cu ei.
Ne tragem din oameni care știau ce vor.

Romanii aveau o serie de tradiții și superstiții bizare (multe preluate de la etrușci). Gen cititul în mațe de pasăre sau observarea zborulului vulturilor. Fiecare chestie spunea ceva sau prevestea ceva. Și una din cele mai bizare credințe era cea legată de tunet. Ăștia aveau un calendar și oameni specializați în ascultarea tunetelor. Și calendarul ăla spunea tot felul de chestii absurde de tipul ”dacă tună în 3 mai atunci va fi război”; ”dacă tună în 18 iunie recolta va fi bună”; ”dacă tună în 22 aprilie e semn că vine lepra”. Și poate cea mai absurdă prevestire de genul ăsta din calendarul tunetelor era cea care zicea ceva de genul ”dacă tună în 7 septembrie e semn că femeile și sclavii își vor ucide stăpânii”.
Și încerc să-mi închipui cum e să fi fost sclav roman pe-atunci prin anul 500-400 î.e.n. Te scoli în 7 septembrie și vezi nori negri la orizont. Bei o cupă de apă, îți îndeși figurinele zeităților în cingătoare și te pui la coadă la călăul vilei, chiar în spatele soției, a purtătorului de vin și a băiatului care curăță caii. Și vine rândul tău și dialog:
Călăul: Salut Balaurus.
Sclavul: Salut.
Călăul: Cam umed aerul azi, ăh?
Sclavul: (suspină) Da – văd fulgere undeva în depărtare.
Călăul: Poftește înăuntru. Unde să fie? Stomac, gât? Poate ceva vintage – un ciomag în moalele capului?
Sclavul: E ascuțită bine sabia?
Călăul: Nu, dar am vreo trei pumnale pe-aici pe undeva.
Sclavul: Îmi vine rău de la sânge. Eventual o garotare? Otravă?
Călăul: Otravă n-am, dar pot să amestec supa lui Xolus cu niște nisip și-și face treaba sigur.
(râd amândoi pentru că Xolus gătește nasol; capul lui Xolus e pe masa din spate cu ochii dați peste cap)
Călăul: Îți spun cum facem:
(tună în depărtare)
Călăul: …am un butoi cu apă, te țin cu fața în el două minute. N-ai să simți nimic.
Sclavul: Mulțumiri Torturus. Mereu ai fost inventiv. Voi spune o rugăciune pentru tine cât sunt cu capul sub apă.
(tună ceva mai aproape)
Călăul: Mai bine să ne grăbim, văd că se lungește coada.

Puțină lume știe că Defoe și-a inspirat personajul Robinson Crusoe după un naufragiat pe nume Alexander Selkirk. Alex ăsta a naufragiat undeva pe lângă Chile pe insula Mas a Tierra, singurul supraviețuitor al unei corăbii sau așa ceva. Bun, și ți-ai zice că omul ajuns într-un paradis feeric s-ar uita în jur și-ar zice ”oai – palmieri, verde, aer curat, plajă, apă limpede…” dar nu. Alex a luat-o complet razna și s-a panicat la modul ”delir indus de căldură” vreme de vreo două zile în care și-a băut saliva. După ce s-a trezit puțin din reverie Alexander a cugetat că ar fi mai bine să cerceteze insula și să bea niște apă de nucă de cocos. Și-a băut până și-a potolit setea după care – după cum putem estima – i-a mers burta la modul grande alte două zile pentru că laptele de cocos e un diuretic natural.
După ce și-a smuls niște păr din cap la gândul că e pe un continent foarte mic, omul s-a calmat și a încercat să folosească tot ceea ce învățase în viață plus intelectul cu care-l dotase natura ca să supraviețuiască. Din nefericire pentru el, Selkirk avea nivelul de inteligență al unei vâsle și gradul de educație al unui crab, așa că și-a dat rapid seama că e cam nasol. Datele sunt incerte dar putem presupune că i-a luat ceva vreme până a reușit să facă focul, mai ales că e greu să obții scântei frecând frunze una de cealaltă. Iar după ce-a găsit o sursă de apă potabilă a fost și mai bine, chit că nu s-a spălat în cei 4 ani petrecuți pe insulă, că nu avea săpun.
Conform ziarelor vremii, Alexander Selkirk s-a hrănit cu pește, raci, scoici și carne de capră. Norocul lui a fost că pe insulă existau capre sălbatice așa că și-a putut face haine în așteptarea iernii care n-a mai venit pentru că Chile e cam aproape de Ecuator. Și-a construit o colibă, nu atât de romantică și mecanicizată precum cea din filmele cu Robinson Crusoe. Și nici n-a plantat grâu sălbatic ori alte tipuri de cereale; iar singurul om negru pe care l-a văzut pe insulă a fost în noaptea aia în care a mâncat din ciupercile alea dubioase de a halucinat abisal printre grețuri și vărsături. După patru ani de aruncat în apă nuci de cocos pe care scrijelise agramat ”Ajtațmă” a apărut o corabie la orizont iar Alex și-a întâmpinat salvatorii demn, cu ultima lui fărâmă de umanitate: căzând în genunchi și repetând obsesiv ”caprele doar le-am muls, vă jur”.
Ajuns înapoi în civilizație Alex a observat cu uimire că lumea se schimbase: tariful prostituatelor cu venerice din port crescuse considerabil iar romul era de calitate îndoielnică. Iar după ce s-a înfruptat cu tot ceea ce fusese privat de insulă (jocuri de noroc, rachiu, biscuiți de mare, vin, cărți de joc, tăiat marinari cu cuțitul) Alex și-a dat seama că încă e falit. Așa că și-a vândut povestea unui ziar, dar în varianta lui romanticizată – cea în care privea brav de pe mal apusul de soare cu gândul la patrie – nu cea în care căuta febril prin nisip mațele peștilor de alaltăieri pentru că i se rupsese sulița. Ziarele au pus un strop de-al lor în poveste, istoria orală a adăugat și ea ceva, au venit Defoe și Tom Hanks după care trecem extrem de ușor de la ”caprele doar le-am muls, vă jur” la ”tema descoperirii sinelui în singurătate în contrast cu sintalitatea civilizației”.
Prin 1960 insula Mas a Tierra a fost redenumită ”Robinson Crusoe”. Încă se mai nasc iezi cu barbă pe-acolo.

Am citit mai demult o carte despre viața lui Mao (“Mao’s Great Famine” dacă nu mă înșel) și era plină de chestii interesante. Despre cum mobiliza Mao toate dispozitivele de elevi, fermieri și culegători de orez să fabrice oțel, că țara avea nevoie de oțel pentru export. Că economia blocului comunist funcționa aproape exclusiv pe troc de tipul ”dau conservă germană sfeclă de proveniență îndoielnică pe 220ml petrol lampant și bujie Volkswagen”. România, Cehoslovacia, Ungaria, URSS-ul – toate funcționau la fel. Și Mao avea nevoie de petrol rusesc iar rușii de oțel pentru fabrici și șine de tren. Așa că revenind – și-a pus Mao poporul să facă oțel de export în timp record. Așa – la modul ”Xing Huai, faci un turn din lut de un metru înălțime, dai un bocanc la bază până se face gaură și acolo bagi crengi în foc până – vezi tu oalele alea? – până se topesc alea.” Pentru că țăranii nu aveau cum ține pasul cu norma zilnică de oțel așa că aduceau de acasă tot ce era din fier și puneau pe foc linguri, călcătoare, tigăi, lame de plug. Norma era mare pentru că fiecare chinez mai mare în rang raporta celui și mai mare în rag că totul e OK, furnalele funcționează optim, ”facem 500 de kilograme la noapte sigur așa că – vă rog – putem livra 800?”. Servilismul se propaga spre top cu fiecare șefuleț raportând cifre tot mai umflate, de ajungea fiecare sat să pară pe hârtie ca o uzină eficientă cu roboți inteligenți. Și cum fiecare căpetenie de district din cabinetul lui Mao voia să se aplece cu fruntea cât mai aproape de pantofii lăcuiți ai liderului, ședințele de comitet erau mici războaie inter-județene în care fiecare anunța și promitea o producție și mai mare.
Concluzia a fost că s-au uscat recoltele pe câmp pentru că țăranii erau ocupați să topească biciclete și cuiere. Iar oțelul livrat rușilor se sfărâma dacă nu-l ridicai cu foarte mare atenție.
În geniul lui, Mao a decis că acum țara e hămesită și problema cere rezolvare, chit că membrii de cabinet negau vehement și afirmau că toți chinezii sunt grași și nu se mănâncă între ei așa cum se zvonea. Iar rezolvarea a constat într-o chestie la care nici străbunii nu s-au gândit ca să dubleze recolta de orez: plantarea bulbilor nu la trei centimetri unul de altul ci la un centimetru unul de altul. Pentru că – logic – așa încap mai mulți bulbi iar mai mulți bulbi egal mai mult orez pe metru pătrat. Și-au venit niște amărâți de țărani bătrâni să explice zâmbind că orezul nu așa se plantează iar șefii de comitat au dat înțelegători din cap și au plantat niște plumb în ei pentru că erau în cunoștință de cauză.
Și-a murit și recolta următoare iar printre cele mai căutate rețete ale perioadei au devenit ”Scoarță de molid fiartă” și ”Cum să faci aluat din rumeguș (fără ouă)”.
Mao s-a uitat lung pe geam și-a văzut că poporul său parcă nu e OK. Trebuie căutat un vinovat. Și contrar datinii blocului sovietic care impune măcar o execuție de rang înalt în clipe de criză, Mao ținea la generalii lui așa că a ordonat să fie împușcate toate rândunicile. Pentru că – a cugetat el într-o seară – nu avem oțel pentru că nu avem orez; deci nu avem orez pentru că rândunicile au mâncat orezul. Și-a scos țăranii de la plantat bulb lipit de bulb și le-a dat armata puști și un anotimp întreg populația s-a distrat împușcând cu ură rândunicile care îi lăsaseră pe chinezi fără mâncare în bol. Iar Mama Natură a fost ceva gen ”LOL, lăcuste” și le-a trimis un nor biblic de insecte să rașcheteze tot ceea ce era verde și comestibil. Pentru că așa e când te joci cu ecosistemul și bagi alice în prădătorii naturali ai insectelor.
Și-a venit al treilea val de foamete iar sătenii au început să-și dea bună ziua cu clasicul ”chifteaua e om” și bună seara cu ”omul e chiftea”. Se estimează că au început să moară câteva zeci de mii de oameni pe săptămână din care doar 30% rotisați în mod corespunzător.
În tot acest timp rușii erau ceva gen ”lol, mai vreți petrol?” iar chinezii mijeau ochii și cumpărau înapoi orez de la cehoslovaci. În mod absolut bizar încă mai există chinezi și-n ziua de azi.

Cică era anul 50-52 î.e.n. și armata lui Cezar înconjurase cetatea Alesiei ocupată de pașnicii gali care se spălau doar la solstițiile din anii bisecți. Și s-au baricadat ăia în cetate așa că Cezar a făcut ce ar fi făcut orice general normal: a așteptat să rămână cei din cetate fără apă și să înceapă să se mânce între ei. Așa că Cezar a fost ceva de genul ”WTF, dacă tot ne-am pus corturile ridicăm și un zid” și a înconjurat cetatea cu un zid, ca să fie sigur că nu fug galii din cetate după afine și ghinde. Doar că vestea sosirii romanilor a speriat triburile galice învecinate și în scenă intră căpitanul cu nume greu de pronunțat – Vercingetorix. Care Vercingetorix adună triburile la modul ”uăi, uăi – au venit ăia în zale și coifuri și ne dau foc la ABC” și au venit galii ca turbații să-i atace pe romani. Urale în cetatea Alesiei că vine Vercingetorix. Apare Vercingetorix cu craniul de urs tras pe cap și ceata de soldați-ciobani după el și e ceva gen ”WTF yo WTF” pentru că Cezar fusese înzestrat de zei cu o medula oblongatta mai mare și construise un alt zid în AFARA taberei lui.
Huiduieli din cetatea Alesiei.
Vercingetorix a cugetat el că cea mai penibilă mișcare pe care ar putea s-o facă ar fi să construiască și EL un zid în afara zidului care înconjura zidul ce înconjura zidul cetății. Chestiile astea gen ”Inception” îi bulversau pe gali care suspectau magie la mijloc, când la mijloc erau doar romanii.
Așa că istețul Vercingetorix face ce ar fi făcut orice general al galilor decis să-și apere pământurile: atacă la modul turbat zidurile cu caii iar romanii-s ceva gen ”LOL, pew-pew săgeți” și-i mor lui Vercingetorix niște bărboși.
Bulversat că tactica asta care de obiceu funcționa cu zidurile din nuiele nu dă roade și cu cele din piatră și pământ Vercingetorix se retrage încruntat. Romanii râd. Vercingetorix se gândește și-i vine o idee: ce-ar fi să atace DIN NOU ca turbatul zidurile din piatră cu ai lui soldați înarmați cu praștii și găini folosite pe post de ciomag, dar de data asta coordonând atacul cu cei din cetatea Alesiei. Ori SMS-ul a ajuns prea târiu, ori cei din cetate au atacat cu pepeni – nu se știe exact, dar Plutarh zice că Vercingetorix a pierdut rapid.
Cezar era ceva gen ”LOL, aduceți-l pe Virgincentrics ăla la mine”. Și ajuns în fața lui Cezar, căpetenia galilor uimește din nou armata romană dezbrăcându-se brusc și fără să-l roage nimeni în fața lui Cezar care era ceva gen ”dude, ți se vede WTF nu și chiloții awww”. Profitând de șocul de moment pe care l-a creat și de fețele contrariate ale soldaților romani, Vercingetorix se mișcă fulgerător și îngenunchează în noroi. Cezar ia gestul ca pe unul de supunere iar pe cel de rămas în curul gol ca pe unul de ”nu e cu toate paiele pe casă”.
Se zice că de atunci Cezar a prins gust la admirat dușmanul gol și că a dezbrăcat fiecare căpetenie înfrântă. Și slujitor tânăr. Și paharnic de 16 ani și uneori câte un sclav germanic căruia de-abia îi mijise mustața. Dar așa – la modul general roman îi plăceau și femeile, așa că putem presupune că toată chestia aia cu ”ne tragem din Decebal și Traian” e doar un mit.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.