Iolrait, lav?

Sunt o persoana introvertita si rareori rad cu zgomot cand ma uit la un film sau citesc ceva, maxim schitez un zambet, desi in sinea mea ma tavalesc pe jos de ras. Cand am citit articolul lui “– You orite mate? , – Yeah, am orite mate.” am ras cu lacrimi de era sa lesin singura in casa, amintindu-mi de zilnicele interactiuni cu bastinasii.

Nu, nu poti intelege tot ce povesteste omul asta acolo pana nu locuiesti in UK, printre ei si mai ales, pana nu ii auzi.

Bun, in Anglia am ajuns si eu dupa ce am primit un contract de munca acolo. Nu fusesem niciodata, ma adaptez usor oriunde in general, asa ca mi-am zis in sinea mea “Eh, ce poate sa fie nasol? Oricum trebuie sa fie mai civilizat decat in Romania, plus, sunt atatia romani plecati acolo si toata lumea lauda tara. Si oricum, pot veni inapoi oricand, am casa, masina, loc de munca se gaseste, deci merita ca experienta.”

Intre noi fie vorba, despre vreme auzisem in carti, in bancuri si la tv, era singura care nu ma atragea. Sunt genul care prefera sa moara de cald si nu se mai incalzeste din septembrie pana in mai – in Anglia aveam sa aflu ca nu o sa mai stiu ce inseamna sa iti fie cald decat in casa.

Primul „iolrait meit”

Era seara deja, aterizez in aerportul din Liverpool, care e cam cat autogata de la Obor, arata cam ca gara de nord, iar angajatii sunt majoritar ori foarte batrani, ori au macar un mic handicap. Asta cu angajatii batrani e de apreciat pana cand incerci sa intrebi ceva si pe langa ca iti dai seama ca engleza adevarata n-are nicio treaba cu ce ai invatat la scoala, John e atat de batran ca vorbeste harsait, iar el si scouse-ul au cam aceeasi varsta, prin urmare nu, nu vei afla de la el de unde iei un taxi.

Ies, in fata „autogarii”, singurul lucru colorat printre norii gri si interactiunea cu prima ploaie englezeasca – submarinul galben al lui John Lennon. Imi zic „haha, funny si inventiv” si urc intr-un taxi.

Taxi-urile sunt fix ca in filme, niste masini negre cu un bot alungit care aduce cu masinile de epoca. Sunt intampinata cu adaptarea lui „iolrait meit” pentru femei „iolrait, lav?”, nu bag in seama, ca nu inteleg ce zice, ii dau adresa in timp ce imi pun si eu gps-ul, sa fiu sigura ca ajung unde trebuie. Soferul minim 70 de ani, un John elegant care la coborare imi zice ca face totul 5 lire + 2 pentru ca l-am luat din parcarea aeroportului, ii dau 20 ca atata aveam, el da sa plece.

„Hello, sir, my change?”

„What change?”

„I gave you 20.”

„Ah, yes.”

Intinde o hartie de 10 lire „it’s ok now.”

„No, it’s not”

Se mai scotoceste putin, mai gaseste niste monede, mi le da si pleaca. Mi-a luat 3 minute sa numar alea pe intuneric. Pentru cine n-a vazut lire in viata lui, prima interactiune e fun. Au forme si desene misto, dar scrie pe ele cu font de 7 maxim „two pence”.

Casa englezeasca, experienta englezeasca

Aveam cazare asigurata pentru 6 zile (in ciuda legendelor am fost optimista ca gasesc chirie repede), luata prin air bnb – reviewuri bune, private room, impart doar bucataria si baia cu proprietarul, casa veche englezeasca, poze misto, ieftin si bun, aproape de locul de munca care incepea foarte curand, hai ca n-are ce sa fie rau. Plus, toti zic sa te uiti atent la poze si la review-uri, sa nu iei teapa.

Bun, ajung la casa omului, ma intampina englezul, un John (Carl de fapt) sarmant, inalt si elegant, 70 de ani minim, par vopsit, ochii par usor machiati ca ai arabilor cu gene dese, pute tot a tutun de zici ca doarme in plantatie de cand era mic, degete si unghii galbene parca stau sa cada.

„Unde-ai nimerit, puisor?” imi zic in sinele meu.

Intru in casa, aveam 2 trollere mari, unul mic si un rucsac. Jur ca n-au incaput toate in holul de la intrare, iar ca sa ajung cu toate sus, a fost o intreaga nebunie. Scarile erau asa inguste ca daca aveam BMI-ul usor peste medie, clar nu ajungeam la etaj. Oricum, nu vreti sa stiti cum au coborat toate cand am plecat de acolo.

Casele enlezesti vechi au amprenta la sol cam cat un living confort 1 din Romania, iar acolo sunt inghesuite holul, scarile, bucataria si livingul, iar la etaj 3 dormitoare(!!!) si o baie(!). Imi zic in gand ca apartamentul meu din Romania e minim dublu celor doua etaje adunate, desi are saracul doar un dormitor, dar macar ai loc sa tragi o basina intr-o parte fara sa imputi toata casa.

Omul imi vorbeste frumos, mai putin scouse, mai mult britanic, deci il inteleg perfect, imi lauda engleza, „thank you, sir”. Imi explica el niste treburi, printre care imi zice – uite aici e termostatul pentru centrala, e oprit in general (era noiembrie, mkey?), dar „daca ti-e frig, da-i drumul vreo ora, se incalzeste, dupa care sa-l opresti, eu nu o sa prea fiu pe acasa, am plecat, pa, ne vedem peste 2 zile”.

„Ah, vezi ca in camera de langa tine locuieste un cuplu italian”.

In sinea mea „Au pat suprapus?” – bai deci nu va inchipuiti ce camere mici au. N-aveau nicio treaba pozele de pe airbnb cu realitatea, dar macar camera mea era curatica.

Baia? Puteai sa faci dintr-o miscare tot. Sa faci dus in timp ce esti pe wc, sa te speli pe maini in timp ce faci pipi, daca te roteai putin aveai deja fundul in cada pregatit sa-l speli.

Bucataria? La fel. Daca stateai in mijloc pe un scaun rotativ (in ipoteza in care ar incapea unul) ajungeai peste tot unde aveai nevoie – aragaz, cuptor, frigider, sertare, cuptor cu microunde, chiuveta ,usa spre hol, usa spre gradina din spate. Plus, am zis domn de minim 70 de ani? Atat de vechi era si uleiul uscat pe aragaz si in cuptor – sincer mi-era frica sa nu iau dracu foc, dar oricum mi-a fost prea scarba sa pregatesc mancare acolo, asa ca in urmatoarele zile am mancat numai semipreparate sus la mine in pat, pentru ca numai un pat incapea acolo.

Ia si baga in priza

Un element de care am uitat usor inainte de a ateriza la propriu in Anglia. Ajung in camera, scot laptopul si telefoanele (doua, ca aveam nevoie de nr RO si UK), ia si baga-le in priza daca poti.

Merg la supermarket „Iolrait, lav?” si „cheers” peste tot, sunt norocoasa, gasesc adaptoare, totul bine. Mama si cate adaptoare am cumparat pe perioada sederii in Anglia. Zeci, pentru ca am locuit intr-o casa cu doua etaje si extrem de multe prize, iar mare parte din electronicele folosite erau aduse din Romania. Daca as avea unde sa le vand m-as imbogati putin – adaptoarele zic.

Prima iesire din casa

A doua zi aveam de mers la munca – nu era zi de munca, insa trebuia sa ma prezint sa le zic ca am ajuns si sa cunosc oamenii. Bun, ma imbrac frumos, afara cer albastru si senin („pfai, da-o naibii de treaba ca mint astia cu vremea lor, uite ce frumos e”), stiam deja unde e statia de autobuz si ce autobuz sa iau.

Ies, prima data cand vad Anglia pe lumina. Am de mers pe jos vreo 5 minute, nu stiu de ce, aveam asa o stare proasta si mi se parea foarte nasol totul. Adica iarba e mai verde ca la noi – fara misto, casele sunt toate la fel, caramida, dar macar sunt colorate destul de viu, copii in uniforme in culori dezolante mergeau la scoala, in departare se vedeau niste nori, dar cumva aveam un feeling nasol. Am zis ca poate e de la schimbare si stresul de dinainte de plecare, n-am bagat in seama. „Ma obisnuiesc eu.”

Ajung in statie, frig de crapau pietrele, autobuzul nu mai venea, incepe vantul, incepe si ploaia, s-a dus dracului cerul senin, dar oricum plecasem cu 2 ore inainte, gandind ca „tara noua, oras nou, dracu stie ce se poate intampla, dar sa fiu la munca la timp, ca nu imi place sa intarzii”. Mare dreptate am avut sa plec devreme. Au trecut pe langa mine 3 autobuze pana cand mi-am dat seama ca trebuie sa fac cu mana ca la „ia-ma nene” ca sa opreasca.