Acum vreo săptămână, cred, o jurnalistă, nu știu de unde, dar care, în interviuri, se numea și activist social, Paula Rusu, făcea flăcări pe nări pentru că oamenii ăia care construiesc spitalul pentru bolnavii de cancer au acceptat ajutorul unui producător de țigări.

Sper că nimeni nu mă bănuiește de fan al vânzătorilor de cancer. Așa că, activist antifumat fiind, pot să am o opinie.
Spitalul ăla de cancer este făcut pentru niște oameni care au cea mai îngrozitoare boală din lume. Oameni care au dureri pe care Paula Rusu nici măcar nu și le poate imagina. Oameni care știu că mor și pentru care fiecare zi este doar o victorie în luptă cu moartea și durerea.

Atunci când construiești așa ceva, nu îl faci ca să satisfaci orgoliile pipițelor de pe internet, vocale și agresive în căutarea lor de cățărare cât mai sus pe cadavre. Îl construiești pentru oamenii care au nevoie de el, oamenii pentru care orice minut în plus înseamnă un minut de durere infernală, un minut de chin, încercând să le oferi alinarea. Iar banii producătorilor de țigări sunt foarte buni. Ar fi la fel de buni și banii lui Escobar, cât timp se ridică acel spital. Asta nu înțeleg domnițele de pe internet, că lucrurile nu se mișcă pentru a le mângâia lor labia majoră.

Al doilea exemplu e Moise Guran, care pe 15 ianuarie pleca DEFINITIV din presă ca să devină coordonatorul campaniei USR, iar pe 12 martie revenea din presă, după ce scufundase campania USR. Bine, glumesc, e evident că a fost o pălărie prea mare pentru el și nu înțelesese că în politică nu merge să ai nici măcar vreo urmă de principiu. Să știți, în pofida diferendelor de opinie, mie mi-e simpatic Guran încă de pe vremea în care împăturea dolarul să ne arate turnurile gemene.

Ce voiam să spun?
Nu am încredere în “jurnaliștii” care sunt activiști sociali, care iau partea, în scris, inclusiv în materialele din ziarele unde lucrează, unei anumite cauze, unui anumit partid, indiferent dacă achiesez eu la respectiva cauză sau nu.

Ziaristul nu are dreptul la opinii personale. În momentul în care începe cu opinii personale sub semnătura sa de ziarist, nu mai face parte din tagma respectivă. Devine contributor, editorialist, orice vreți voi, dar nu ziarist.

Eu aștept de la ziarist informație pură și simplă, echidistantă și fără urmă de emoție. Fapte brute, din care eu, cititor, îmi extrag informația și, de acolo, decid ce înțeleg și care e calea de urmat.

Oamenii aceștia își erodează capitalul de încredere pe care l-au strâns în timp, aruncându-se, pentru bani sau din naivitate, în câte o barcă politică sau economică, realizează că au greșit, încearcă să se retragă dar, dacă reușesc, primesc lovituri ssubstabțiale în imaginea proprie. Adică serios, ce om poate să îl mai ia în serios pe Guran, după ce a declarat ritos că PLEACĂ DEFINITIV DIN PRESĂ? Cine poate să o asculte pe Paula Rusu relatând echidistant o știre sensibilă, atunci când ea își pune poalele în cap pe facebook, atacând diverse cauze?

În fine. Nu știu prea mulți ziariști în care să am încredere. Unul din ei e Iulian Enache, redactorul șef de la Libertatea, care a transformat ziarul din gunoiul imens făcut de Adrian Halpert în ceea ce ar fi trebuit să fie. Desigur, mai e de muncit, publicul unui ziar de un asemenea tiraj nu poate fi format doar din intelectuali de crevedia gen noi, dar e pe acolo

În rest, Rogozanu, Negruțiu, băiatul ăla de la ZF, care a distrus ziarul, pipița aia care a transformat Capital în hazna de presă, cu titluri clickbait demne de Mediafax în zilele bune de crosspromo cu Gândul?
Nimeni.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.