Filme: The Protege 2021

Acuma dînd din una in alta, trecînd in sectorul filozofic, actoria in Romania comunistă a fost o artă deconectată la fel ca restul lucrurilor de restul lumii civilizate. Interbelic a existat ceva școală de actorie, dar așa, firav, împrumutat de la francezi. Apogeul a fost bășcălia, prin exponentul Costică Tănase, cel cu nasul mare. Americanii aveau de pe la 1880 vodevil și “qui quo pro”, ai noștri abia înțelegeau cum vine treaba cu apropos-ul. Gindiți-vă că abia pe la 1957, deci 12 ani după terminarea războiului și cam pe cînd plecau sovieticii de pe meleagurile dacice, școală de actorie românească scotea prima generație memorabilă, generația de aur, care e oale și ulcele acum. Ei bine, actorii ăștia, care ne-au umplut cu ceva revelioanele din anii 1977-1989, au fost maximul posibil in Romania Socialistă. Au umplut un gol precum poliuretanul expandat. Au fost magnifici pentru că nu exista nimic cînd au apărut ei. Era prafao. Au setat referința în materie de artă teatrală, umor, dramă, totul deconectat de lumea exterioară, au făcut sistemul de referință românesc. Atît s-a putut. Abia după ’89 am cunoscut și noi că există și altceva. Că Chaplin fusese un geniu, Laurel and Hardy la fel, dar noi îi știam doar din acele 5 minute rupte și furate la “cascadorii rîsului”, pentru cine își amintește emisiunea. Că Dem Radulescu, marele profesor, era anost și insipid, in definitiv un fost boxer transformat în actor, dar în lipsă de altceva era cel mai bun. Nu are rost să menționez acum nici măcar câteva nume de actori, sunt deja morți, sistemul comunist a profitat de faptul că acești “monștri sacri” români au avut ceva priză la public și i-a încălecat cu propagandă comunistă. Unii au cedat pe ici și colo, alții s-au fofilat cumva și nu au recitat poezii înflăcărate, alții au fost trupul și sufletul propagandei comuniste, secretari de partid la teatre. Gen Beligan. Nu am vrut sa merg și nu am mers la nici o piesa de teatru în care a apărut acest comunistoid sinistru, care l-a denunțat pe Ciulei că a făcut risipă de peliculă color atunci cînd a înregistrat cu public celebra “Scrisoare pierduta” in 1972, singura punere în scenă de care și Caragiale ar fi fost mîndru. “Anotimpurile bobocilor”, ați văzut acele chestii sinistre numite filme, toamna, iarna, primavara, cu Draga Olteanu Matei și Marinuș Moraru? Cu problemele grave ale CAP-ului condus responsabil de un președinte aflat în permanent conflict ideologic cu nevasta? Cu drama inginerului neînțeles de către tractoriști, care nu știe dacă s-o fwtă pe veterinara frumușică sau pe profesoara de franceză sexi?

Tot sistemul comunist i-a făcut vedete privilegiate pe actori, platindu-i cumva la prestație. Citeam acum citiva ani un articol serios despre cam citi bani cistigau actorii români înainte de 1989, in contextul pensiilor mizere ale actorilor care erau pensionari de prin anii ’90 și prin 2009-2010 aveau pensii mizere. Îmi amintesc de celebrul Ion Lucian, care avea ceva de genul 1.8 milioane lei vechi pensie. Da, nasol, eu cistigam atunci cam 2.5-3 milioane de lei, tot mizer, dar nu aveam apartament de 150-200 m pătrați în primăverii de intretinut. Ce să vezi, articolul ăla zicea că actorii aveau un salariu fix la teatru înainte de 1989, la care erau platite contribuții la pensie, și erau plătiți într-un fel de precursor al drepturilor de autor, la prestatie, la apariție în emisiuni la tv, radio, etc. O prestație de program de revelion era remunerată cu 5000-12000 lei net, bani la care nu erau plătite contribuții la pensie. Deci actorii noștri se lăfăiau in bani, între 2-5 salarii de profesor (tata avea 2500 lei salariu) doar pentru apariția in citeva glume de revelion, dar contribuția la pensie era la salariul de bază de la teatru. De asta au ajuns în anii 2000 la pensii mizere. Iar unii au devenit pesedisti notorii, gen Draga Olteanu, adică tot comuniști au rămas în suflet și simțire, că altceva nu știau in lumea post comunistă, pe care nu o intelegeau. Să le dea cineva ceva, că ei merită, să fie în continuare răsfățați, că vorba aia, ne-au bucurat sufletul în comunismul ăla negru. Vă amintiți cum cineva scosese in presă ideea că să se facă o colectă publică să o scoatem pe Angela Similea din căcat, avea 700 mii euro credit de platit, lăsat de răposatul Victor Surdu pentru conacul ăla făcut pe vremea cînd era mare ministru al agriculturii. Din ce știu, doamna Similea a plecat pur și simplu in USA și a lăsat băncii conacul și datoria, iar noi in nimicnicia noastră de popor nerecunoscător, nu avem parte de doamna Similea la batrinete.

Asta a fost marea școală de teatru românească, o glumă. Nu avem nici un film bun în vreun top mondial. Filme la greu, puține cu vreo valoare cît curentul consumat de tv că sa le vezi. Nu veniți cu “4, 3, 2” sau “Moartea domnului Lăzărescu”, alea sunt niste excepții prin natura subiectului dus la extrem, care impresionează pe oricine. Filmele alea nu au vreun merit artistic, ci doar povestea in sine, americanii au fost pur și simplu electrocutați de subiect, cum femeile mureau de la avort sau oamenii mureau pe un hol de spital neștiuți de nimeni din nepăsare. Eh, așa era prin estul comunist. Trimitea cel mai talentat inginer al patriei, marele Nicolaescu, cică filme la academia americană, pentru Oscar, iar aia se făceau că nu au primit scrisoarea.
Nici nu mai știu de la ce am pornit rant-ul asta. Ah, da, că nu avem actorie și nici filme. Că unde nu e, nici bărbosul nu dă.