Feri și marțienii

Scris de Nea Ilie de la Sculărie

Mi-a zis cineva pe-aici că cică să-mi mențin “linia realistică”, să n-o dau în fantezii. Băi tată, crede-mă, eu nici acum n-am priceput bancul cu Iozefini care prin hipnoză îi făcea pe-ăia de la etajul 10 să-și arunce televizorul pe geam până când o apărut ăla cu “io n-am televizoooor!” — și tu mă iei cu fantezii?. Sunt foarte reale povestirile astea. Iar apocalipsa vine, vine! Nu te lua după ce-a scris tătarul aici, sus.
Fernandel era un băiat din cartier ținut puțin mai mult la cuptor. Așa scria la el în buletin, Fernandel. Noi îi spuneam Feri și-l iubeam că era băiat săritor la toate: te ajuta cu orice treabă grea aveai de făcut, căra saci, ajuta vecinii la mobilă, dădea chiar și cu mătura pe stradă când se făceau frunze prea multe. I-a zis o dată o cucoană de la 3:
– Feri, da de ce mături, mă tanti, mă? Că bate vântu’ și aduce altele.
El, nimic. Făcea curat că așa văzuse el în Elvețea, că lumea e fericită și fără ecstasy și că ăia măturau strada. M-a ajutat și pe mine să fac un perete despărțitor și mi-a instalat chiar și-o grindă falsă. Nu era el chiar artist, dar se băga la orice. I-am zis când se apucase să urce grinda…
– Băi Feri, tu nu vezi mă că e strâmbă?
– Hai bre vecine, câte nu sunt strâmbe și-o duc bine…
Cât n-a avut de muncă i-au mai dat oamenii una, alta. Pe urmă s-a dus să facă școala de autostivuitorist și când a terminat școala s-a angajat în port și umbla cu legitimația în piept prin cartier.
– Bravo băi Feri, te-ai făcut și tu om mare de-acum – îi zicea nea Costică, ăla cu ochelarii borcan.
În port, Feri lucra la containere. Stivuitorul pe care-l primise pe inventar era unul fără geamuri, că cică așa e bine, să nu fie niciun geam ca să fie vizibilitatea bună. Numai că veni iarna și la mare bate vântul, tată, nu glumă. Și-a făcut el rost de-un combinezon de-ăla cu glugă și era încotoșmănat cu fular, cu mănuși, cu fes sub glugă, cu bocanci, de-abia îl mai ghiceai acolo în cabina aia fără geamuri. Era ca o furnică pe lângă macaralele de cheu dar îl iubeau și ăia că era atent și nu bușea încărcătura. La un momentdat l-a chemat natura. Da’ rău de tot. S-au uitat ăia de la macaralele de cheu după el…
– Unde fuge bă țiganu ăsta, a băgat lebede la cantină?
El săracul, cu dureri de la fasolea aia de la prânz, și-a găsit un loc mai dosit așa și dă-i și luptă cu combinezonul. Și mai avea și nasturi, nu doar fermoar. Stai, că trebuia să dea și mănușile jos, grijania ei de cheiță de la fermoar… Îl luaseră toate transpirațiile. Și-a dat și fesul jos de pe cap… în sfârșit, s-a ușurat. S-a întors înapoi la post și-a continuat omul munca. În cabină… ca afară, fără geamuri și deja trecut de emoții începu de la o vreme să ciupească gerul…
Era o gheretă chiar la intrarea în docul de reparații unde era o sobă și când schimbau ăștia garniturile de tren la descărcat fugea și el acolo să se încălzească. Când a intrat ăsta în gheretă tocmai zicea unu’ bancul cu marțienii și cu Gheorghe pădurarul care se căca. Bă și nu termină ăla bine bancul că și începe să pută. S-au uitat toți pe la tălpi, s-a uitat și Feri, că cine știe, poate călcase careva în noroc… Nimic.
– O fi sugestie, bă, zice unul mai spiritual.
Și-au început ăia cu dilemele de șantier…
– Ce bă, tu crezi că există marțieni?
Unul de la atelierul de întreținere, mai citit un pic, zice…
– Stați mă așa, că marțienii nu trebuie să fie așa niște omuleți verzi. Pot să fie ca un râu, sau ca un abur și să aibă inteligență, sau conștiință…
– Fugi bă de-aici, nu are și ei mâini? Ei cu ce mănâncă?
Băi nene, la un momentdat nu s-a mai putut sta acolo, puțea de-ți lua auzul. Și-au ieșit toți afară și-abia la lumina de-afară au localizat și putoarea:
– Feri, vezi bă că ți-au lăsat marțienii o sugestie-n glugă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt