Prima oară când am auzit muzică dance moldovenească a fost, desigur, cu O-Zone. M-a lovit atât de tare piesa aia încât am memorat, fără să vreau, până și unde eram când am auzit-o prima oară. Stăteam cu chirie într-o garsonieră din Vitan, aveam PC-ul pus pe masa din fața patului și încercam să joc un joc de F1, ceva cu o mașină Ferarri pe care nu o puteam controla nici de-a dracului. Era 2002, o vară fierbinte, nu au trecut decât 23 de ani de atunci, iar omul alături de care am ascultat-o, acea primă dată, a murit.

M-a izbit, cum vă spuneam, muzica, complet diferită față de ce făceau românii, în general. Până și clipul era la alt nivel, comparația dintre clipul lor și ce clipuri făceau de ăia gen Aurelian Temișan sau Adrian Enache, cu mânuțe aruncate în față și lateral, exprimând iubire, era hlizibilă, nu rizibilă.

Și au trecut anii și au tot apărut moldoveni. Și au tot apărut. Și Zdob și Zdub. Și Carla’s. Si Irina Rimes. Si Anastasia Lazariuc, de ce nu. Si Kapushon. Si Guz. Și Lia Tăburcean.

Pe care Lia Tăburcean, dacă aș întâlni-o, aș duce-o de mânuță acasă, la soție, i-aș prezenta-o și aș întreba-o dacă ar avea ceva împotrivă să o împărțim ca pe o prijiturică, o bucățică tu, o bucățică eu.

Dar trecând peste păcatele mentalo-carnale declanșate de vocea dulcei moldovence, rămâne întrebarea. De ce ăia, români și ei, pot face muzică atât de atractivă și cu schepsis, iar la noi e cu gemete și non valoare?

Că sunt fff curios.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.