La început a fost blogul.

Şi blogul era Dumnezeu şi Dumnezeu era blogul. Şi era bine.
Sensul de bază al blogului a fost jurnalul personal. Chestiile alea pufoase gen

`Azi am văzut 2 turturele, făceau dragoste pe o rămurică. Sufletul mi-a devenit pufos, m-am urcat în troleul 85, am ajuns acasă, unde am făcut o mămăligă`
`Iubirea…ce e iubirea…iubirea e acel sentiment ce te gâdilă frumos la inimă şi te face să te gândeşti de 2 ori înainte de a trage o fâsâită în public.`


Ce dacă blogurile alea erau citite de mama, tata, colegii de liceu sau facultate şi şoferul de pe 135? Important e că trebuia urmată panta de jurnal personal. Ţin minte că la un moment dat am citit pe un blog, din păcate nu pot să îmi mai aduc aminte care, pentru că au trecut vreo 4 ani, următorul articol (citat parţial, scurt, aproximativ şi incomplet);

`l-am scos din reader pe cutărescu, deja a ajuns să scrie 5 articole pe săptămână şi deja e prea mult`

Deci omul citise 5 articole într-o săptămână, de la un singur om şi se simţea debusolat şi ameninţat de hoardele de litere.

Omul şi pomul, bloggerul şi ziaristul

Pasul următor şi, după părerea mea, cel mai relevant moment din istoria blogurilor, a fost transformarea lor în portavocea nemulţumirii populare. Oamenii, bloggerii, comentatorii, aveau posibilitatea de a-şi descărca oful într-un mediu liber, lipsit de constrângeri şi da, un mediu cu destulă audienţă şi importanţă.
Încet încet au prins curaj şi jurnaliştii adevăraţi, care au început să ţină bloguri personale, unde îşi scriau rândurile care nu puteau vedea lumina tiparului în mediul încorsetat al unui ziar.

Banul la caşcaval trage

Din păcate au apărut banii, au apărut ziariştii care şi-au făcut blog pentru că era ordin de la împărăţie, blog unde nu scriau decât ceea ce li se dicta de mai sus. Au apărut bloggerii plătiţi cu bani buni de politicieni, sudorii intervievatori de preşedinţi, trompetele diverselor partide inseraţi în zonă, firmele unora ce se scaldă în piscine la ore de maximă audienţă, cu angajaţi care au ca sarcină de serviciu să comenteze şi să denigreze orice şi oriunde, în funcţie de natura politică a celui ce plăteşte factura. Şi atunci s-a petrecut ceva ciudat.

Oamenii, sub presiunea atâtor factori zilnici de stres psihologic, au uitat că blogul este expresia convingerilor de sine stătătoare, a revoltelor oamenilor care altfel nu au putere în faţa celor cu bani şi putere. Şi au început să creadă în placa zgâriată de atâta utilizare, pusă de cei de mai sus. Ce zice placa respectivă?

DE CE NU FACI CEVA, DOAR SCRII? FĂ CEVA, NU TE LAMENTA! JENANTULE!

Şi atunci s-a rupt ceva, ceva ce se rupe tot mai mult şi nu cred că se va mai repara.

Ochi avem, dar orbi suntem

Pentru că, de când există presa scrisă, nimeni nu i-a dat mesaj unui ziarist care a făcut o anchetă sau a scris un articol dur la adresa puterii, indiferent de ce natură e ea, politică sau financiară, mesaj în care să îi zică ` fă ceva bă lamere, nu te mai plânge atât`. Era natural ca acel om a făcut poate cel mai important lucru. A adus la cunoştinţă oamenilor despre ceva ce alţii l-ar fi dorit ascuns.

Dar campania susţinută din ultimii 2-3 ani a reuşit să incumbe în mintea oamenilor că asta e doar un mizilic, o prostie.
Băsescu a vândut flota şi cineva scrie despre asta? De ce scrii, lamere? Fă ceva!
Vidieanu a umplut de borduri România? De ce scrii, lamere? Fă ceva!
Boc distruge românia? De ce scrii, lamere? Fă ceva!

Capul plecat…loveşte într-un maxilar advers

Demonizaţi, anatemizaţi, categorisiţi drept vânduţi, totuşi unii dintre noi continuă să facă ceva. Spre deosebire de unii, care cu o mână în chiloţi şi alta în gură, aşteaptă curgându-le bale prin colţuri, ca cineva să facă tot timpul ceva pentru ei.

Probabil nimeni în online nu a scris mai mult despre furturile ce se practică şi se practicau, despre spam şi nesimţirea care aduce milioane de dolari, decât a scris zoso. Nu că ar fi fost mai simplu să adere la unul din grupurile respective, să îşi facă suma şi să scrie despre căprioare bufante prin Braşov. Dar nu, nu face nimic de fapt, nu?

Visurât în fiecare zi scrie despre problemele sociale ale ţării, despre ţigani şi despre aşa zisa discriminare, despre popi, biserică şi furturile făcute în numele lui Dumnezeu, despre administraţia publică mizerabilă, care te tratează ca pe un sclav, de poliţia care numai siguranţă şi încredere nu îţi inspiră. În fiecare zi are şansa să se trezească cu o bâtă-n dinţi, de la un ortodox împăciuitor sau un ţigan simpatic. Dar nu face nimc de fapt, nu?

Piticu tocmai ce a descoperit că brandul turistic al României este de fapt cumpărat de pe internet cu 250 Euro şi revândut Elenei Udrea cu 96 000 de mii. Dar nici el nu face nimic, nu?

Epilog

Nimeni nu face nimic.
Poate ar fi cazul să ne trezim? Poate ar fi cazul să realizăm că informaţia e partea esenţială a mişcărilor unui grup social? Că dacă nu ar fi apărut internetul şi bloggerii şi acum aţi citi despre minunatele realizări la hectar ale iubitului şi mult stimatului secretar general, Traian Băsescu? Sau Adrian Năstase? De ce credeţi că americanii şi francezii vor să impună ca blogurile să nu poată exista decât cu aprobare de la un fel de CNA? Pentru că nu fac nimic?

Sau vor să îi interzică pentru că sunt lameri şi nu îi mai suportă internetul…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.