Contul meu
Iar prin forță nu mă refer neapărat la bătaie, ci și brutalitate doar, fizică sau verbală.
Am văzut clipul ăsta acum vreo 2 zile și, în perioada aceasta, am făcut o mică cercetare de piață. L-am arătat pe diferite grupuri pe care le frecventez, fără să comentez ceva, ca și cum ar fi un clip funny oarecare.
100%, sută la sută, absolut toți au spus lucruri gen Vai, îi spărgeam dinții, dacă era copilul meu îl rupeam cu bătaia, de aia e bună bătaia în educație, uite ce bine am ajuns eu, da, am luat bătaie, dar tot timpul meritat etc.
Uitați-vă la momentul când fetița îl împinge pe frate. E gelozie de frați clasică, înttdeauna fratele mai mare va fi gelos pe cel mic, pentru că nu mai e centrul atenției, dimpotrivă, părinții fac, majoritar, greșeala de a-l ignora și de a-i explica tâmpenii El e mic și nu înțelege, El e mic, trebuie să fii mai înțelegătoare, El e mic și are nevoie și alte replici de astea din panteonul de parenting universal, care îi cresc și mai mult gelozia care, la copii, se transformă în agresivitate.
Care e reacția mamei? Brutală, dureroasă, își stăpânește lovitura pentru că știe că e filmată și nu mai au cum să refacă momentul. Dar e vizibil că gestul, modalitatea de reprimare a copilului nu e nouă, e o obișnuință, copilul e obișnuit, tatăl nici măcar nu se oprește din treabă, nimic.
Violența nu este o soluție, niciodată. Violența presupune să instaurezi frica în inima copilului tău, iar frica este atributul educațional cel mai răspândit al românilor. Eu te fac, eu te omor. Frica de bătaie și de durere durează exact atât cât te obișnuiești cu ele și nu îți mai pasă. Acela e momentul în care ai pierdut complet controlul, iar copilul tău va deveni doar un mitoman care se va purta în fața ta exact cum vrei să se comporte, iar în minte va avea doar răzbunarea pe părintele violent. Răzbunare care, când va deveni independent, se va transforma în bătăi, abandon școlar, droguri, totul pentru a distruge mintea părintelui care s-a gândit că dacă își bate copilul, sigur frica îl educă.
M-a bătut, dar de fiecare dată am meritat. Nu, niciodată nu ai meritat. Mama ta, tatăl tău, au fost doar niște bolnavi abuzivi, violatori psihici ai unor omuleți fără posibilitate de apărare sau de refugiu, ceea ce este și mai grav, care și-au descărcat fricile și frustrările asupra ta, iar tu ai dezvoltat în timp doar un sindrom Stockholm, care te face să dai dreptate abuzatorului.
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Ai mei au rezolvat problema, tata fost rugbist la Contactoare, a zis să nu mă dea la rugbi că sunt prea multe oase rupte și este dur.M-a dat la ceva mai soft la box. Nouă ani nu au fost nevoiți să îmi dea un dejt, că veneam acasă cu ochii ca Cleopatra.
NOU
Se vede ca era un bun om de afaceri, ti-a dat outsourcing la bataie.
NOU
dar ti-ai urât adversarii, nu parintii
NOU
He he, la mine cea mica cateodata mai amesteca ideile celei mari….
NOU
Trecem acum cu fiu-meu prin adolescență. Not pretty. Fițe peste fițe, din copilul care asculta mereu a ieşit la suprafață rebelul antagonic, fumat… un spectru destul de amplu de transformări. Toate mamele din jurul meu: pedepse de câte 2 săptămâni, tot felul de metode absurde: “îți interzic să mai ieşi cu trupa aia”, toate se uită la mine oripilate: “vai, eşti de acord să fumeze?!?!”
Wtf?! Sigur că nu-s de acord. Dar mare lucru nu puteam face acum, în etapa asta a vieții. Am decis ca pe moment să accept. Şi decât să mai poarte în spate şi stresul constant să nu-l prindem şi să miroasă în casă a tone de parfum ca la bordel ca să mascheze fumul, mai bine să aibă un singur stres: “pune fcking pătura aia şi fă patul ordonat!” Ce să zic: priorities.
În altă ordine de idei, cum în secolul 21 cineva mai poate lovi un copil? Why?! Ce vreodată rezolvă violența?
NOU
Eu am gasit articolul asta foarte util in a intelege ce s-a petrecut in familia mea si in a ma ajuta sa ma stapanesc fata de copil:
dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/corpul-nu-uita
NOU
Nu stiam eu de ce militienii comunitari ,fosti rugby-sti la contactoare ,sunt niste brute infecte !
NOU
auzi boss, poti sa explici de ce ai lasat comentariul asta de cacat? care e logica?
NOU
La fel de logic cum ești tu pesedist, Arhi. Sau ca ești pesedist că ai prieteni pesedisti .Daca și tu ești pesedist (râs aproximativ homeric) . Mai trebuia să ți-o bage ca ai fost basist. Este doar ură și atât. Și ca prietenia are întâietate față de orice culoare politica.Tata a fost șofer.
NOU
O fi luat amendă că stuchea semințe pe stradă de la niște unii polițiști comunitari la care nu avea tupeu să comenteze. Rugbiști gen.
NOU
Si daca intr-un final reusesti sa intelegi ca “M-a bătut, dar de fiecare dată am meritat” e o tampenie, te trezesti cu alte ganduri-scuze in capul tau plin de studii superioare: erau alte vremuri, nu le-a fost usor, au dus o viata grea, nu aveau de unde sa stie altfel iar la scoala profesionala nu se faceau ore de dezvoltare personala si parenting.
NOU
Ei bine, eu nu le gasesc aceste scuze pt ca , ce sa vezi, puteau sa se abtina, dar efevtiv nu au vrut. Faza cu “atat au stiut” e ca sa ii mai privesti cu ochi buni. De fapt , e “atat au vrut”. Si eu am fost batuta deci ar trebui tot atat sa stiu.
Ma uit la copil si efectiv inghet gandindu-ma cum ar fi sa il bat pt ca face dracii cu duiumul. Am par lins, nu mai e cret.
A luat nisip din litiera pisicii si l-am zdruncinat ca sa scoata tot din gura in timp ce urlam (da, stiu, nasol, dar m am speriat f tare). Ei bine, fata lui era de soc total “cine e asta care urla ca descreierata!”.
Oare ai nostri ce simteau vanzandu-ne cum ne chircim de durere, spaima, frica?! Eu m-am intors de multe ori la.momentul ala dintre mine si copil, pe ei ce i-a animat sa cultive acest obicei oribil!!!
NOU
Nu am vazut filmul dar vad ca esti anti violenta si e foarte bine. Depinde mult de felul de a fi al copilului. Sunt unii cuminti si nu ai treaba si altii la care doar cu bataia ii stapanesti. Ce faci cand te ingana, te injura, devine violent, sparge lucruri, etc ? Cred ca si psihologul psihologilor le mai arde cate o scatoalca, nu ai de ales. Nu stim ce e in casa fiecaruia si toate cazurile trebuie tratate diferit.
NOU
copiii nu reactioneaza asa decat ca efect al educației violente
NOU
Toate astea le invata de undeva, cel mai des din familie. Ai de ales, te comporti asa cum vrei sa se comporte si copii.
NOU
editat de arhi pentru pseudostiinta idiotica de coltul scarii
NOU
o sa iti opresc aici mizeriile, multumesc
NOU
Nu exista copii rai prin natura lor. Ori nu sunt educati, ori au probleme.psihice (da, exista asa ceva si la.copii). In nici unul dintre cazuri, nu e bataia solutia.
NOU
În discuții despre educația copiilor aud destul de des “o mai atinge”. Să înteleg că asta văd în video?
NOU
Cred ca asta e cea mai “acceptabila” varianta la “o mai atinge” :))
NOU
Plm, si baiatul meu cel mare, de obicei foarte dragut si colaborator cu fratele lui, face de cel putin 10 de ori pe zi asa ceva, daca eram ca duduia aia era vanat non-stop… Ii explic ca nu e bine ce face, il pun sa-si ceara scuze si ca trebuie sa se poarte frumos. Si ii mai transmit subtil ca fratele lui cu doi ani mai mic e cu un kil si 10 cm mai mic, si la cum se manifesta natura s-ar putea ca in curand sa fie mai mare, si sa riposteze hotarat…
NOU
Sunt tata de fetita (7 ani zilele astea) si ma revad in film atat in copilul mare cat si (din pacate) in cateva ipostaze din viata de parinte (spre linistea mea putine, rare si sper eu foarte rare si amintiri).
Tatal meu m-a batut, de fapt ne-a batut pe toti din casa pana am terminat liceul cand la o incercare de a ma lovi l-am prins de mana si i-am spus ca gata s-a terminat pe noi n-o sa ne mai loveasca niciodata (amandoi am jucat rugby si suntem de aceeasi statura doar ca el putin mai corpolent).
Tot ce-au reusit la mine cu bataia este sa devin imun la durere (o palma, un pumn, o curea le-am considerat permanent “come and go”, doare pe moment, dar maine nu mai doare), lipsit de empatie (nu mi se rupe inima cand cei din jur patesc ceva: ai cazut? ok! te ridici, te scuturi si mergi mai departe) si probabil din aceeasi cauza mi-e greu sa ma atasez de cineva. Am o familie si ii iubesc imi sunt ai mei si aproape, dar am si momente in care eu sunt mai presus de tot si tot ce conteaza sunt eu. E bulgarele meu cu care ma lupt zi de zi pentru ca vreau ca fata mea sa se gandeasca altfel cand zice tata.
NOU
Sunt cazuri si cazuri, nu cred ca trebuie comparate cazurile. La un copil conteaza fiecare zi de educatie mai ales cand are 2,3,4,5,6 ani. Eu am invatat ca nu e bine sa i dai altuia sfaturi despre casnicia lui sau cum sa si creasca copilul. Nu mi se pare normal ca parintii sa si bata copilul si nu mi se pare normal nici copilul sa i dea parintelui o flegma in fata cum face fetita in filmulet. In clip un copil isi scuipa mama in fata….
NOU
Ce bine ca nu suntem acelasi Dan…Asa, cum invata copilul sa-si scuipe mama? De ce copilul gaseste de cuviinta sa-si scuipe mama? Oare pentru ca asta a vazut in jurul lui? Oare pentru ca, desi incearca sa para o familie cool si frumoasa, in realitate sunt multe certuri in jur si chiar violenta intre adulti? De ce simte copilul mai mare nevoia sa il impinga pe cel mic? Oare pentru ca cel mic e cel protejat si copilul mare ( in cazul din clip nu cred ca diferenta e mai mare de 2 ani intre copii ) este tratatat total diferit? Nu, bataia nu e o solutie! Nu sunt inca tata, dar mereu am avut aceasta problema: cum corijezi anumite derapaje? Prietenii mei cu copii sustin ca trebuie sa te cobori cumva la nivelul lui, sa nu para ca-i vorbesti de sus si sa il ajuti sa inteleaga diferenta dintre bine si rau. Pare complicat? Da, crunt! Pare ok asa? Da, cel putin momentan, pare alegerea mai buna decat bataia.
NOU
Raspunsul la fiecare intrebare e poate, poate, poate, poate. Poate da sau poate nu. Nu stiu nici eu si nici tu, stiu doar parintii care stau zi de zi alaturi de copil. Din cauza asta am spus ca nu e bine sa si dea un strain cu parerea despre cum sa si creasca un parinte copilul. Nu stii ce e la el acasa…. ce se vede in video e ca un copil isi scuipa mama. Cum s a ajuns acolo conteaza doar pt copilul mai mic sa nu faca si el la fel. Pt copilul care a scuipat conteaza doar sa nu mai faca si maine….solutia nu e bataie cu siguranta dar nici sa l rogi frumos sa nu mai scuipe nu e solutia. Cumva trebuie pedepsit, dar nu prin bataie.
P.S. am boala sa i lipesc o palma peste buci lu nevasta mea cand e dezbracata prin casa :)). O fi ca m au atins ai mei cand eram mic ??
NOU
nu, chestiile astea prin care justifici violenta au legatura cu părinții tăi abuzivi
NOU
Lasand bataia la o parte, pentru ca nu e cazul, cum inveti copilul ca orice actiune/comportament are consecinte? Ca asa e in viata reala. Daca bati pe cineva pe strada, nu vine politia si iti zice “nu e frumos boss, opreste-te!”.
Ca de explicat cu frumosul ca nu e bine poate sa faca oricine, dar poate avea o personalitate puternica si sa nu inteleaga/nu vrea sa inteleaga.
Hai sa luam exemplul impinsului? Ii explici odata, de doua, de 5, si tot nu se opreste, ma gandesc ca trebuie sa treci la nivelul urmator, al consecintelor. Dar care ar fi alea?
NOU
Pana in adolescenta n-am incasat-o decat o data. Pe la 8-9 ani. Cand am dat foc covorului in sufragerie (din greseala) dupa care m-am dus peste ai mei in bucatarie si-am stat cuminte pana a venit fumu peste noi. A fost circ. Se aprinsese si masa si biblioteca. Era sa iasa deranj mare in tot blocu. Si din spaima si furia momentului m-am ales cu niste palme serioase de la al batran. Dupa asta a incercat sa se scuze ptr bataie. L-am simtit ca i-a parut rau.
Mai pe la 12 ani m-am apucat de sport si deja la 14-15 ani cand incepusera basinile adolscentei sa ma strice, nu mai mergea sa fiu batut ca eram ditai namila la 1.91 si peste 90 kile. Al batran era cu 15 cm in urma si 20 kg sub. A mai avut vreo cateva tentative, dar s-a limitat doar la vorbe. Probabil s-a gandit ca iese urat daca da intr-un adolescent tampit, mult mai mare si mai puternic decat el.
Dar rememorand vremurile alea, imi amintesc de momente in care aveam niste basini si atitudini pe mine, de m-as bate io singur dac-as putea sa ma intorc in timp.
NOU
Aşa are şi fiu-meu la 14 ani nişte băşini şi atitudini, de mă întreb zilnic cum de mai sunt întreagă la cap.
NOU
As completa la tot ce ai spus că fix, dar fix același efect îl are și abuzul/șantajul emoțional. Dacă nu faci decât să îți critici copilul și să îl corectezi din gura la tot pasul, exact in același lucru se transforma: un mitoman de excepție. Mi-a dat mare palma articolul asta, m-am regăsit perfect până la partea cu bătaia. N-am încasat niciodată nici măcar un deget, insa mi-am mințit mama până când am plecat de acasă și vreun an după. :))) Constant, cam 90% din relația cu ea a fost o mare fakeuiala. Abia când a văzut că mă pierde de tot și că vorbim doar nimicuri, a intrat pe portița aia de i-am lăsat-o cumva mereu întredeschisă, unde trebuia să reacționeze normal la lucrurile pe care i le spun și să nu mai sara de cur în sus că greșesc și ea ar fi făcut altfel. I-a luat ani de zile, dar sa zicem că abia după 25 de ani m-a cunoscut. Până atunci, am fost in fata ei cine a vrut ea sa fiu. Și îmi pare mega rău, că ne înțelegem bine acum, am pierdut o groaaaza de timp și se duc anii jap jap.
Acceptati-va copiii așa cum sunt ei, lasati-i și să greșească.
NOU
Hm, daca nu te deranjeaza mi-ar placea sa discutam putin despre asta, am niste intrebari. Daca vrei/ai timp. Cetin are e-mailul meu.
NOU
Interesanta istoria despre Sindromul Stockholm. Autorii jafului bancar din Stockholm au fost doi barbati, ostaticele, trei femei tinere! Negocierile dintre autoritati si infractori au fost un dezastru. Nu pareau a fi gandite sa salveze femeile, erau gandite sa salveze banii. Intr-o conversatie cu primul ministru al tarii, Olof Palme, acesta i-a spus uneia dintre ostatice ca ar fi destul de frumos si onorabil daca si-ar sacrifica viata la locul de munca!!! Acelasi ministru, sfarseste, cativa ani mai tarziu prin a fi asasinat. Nu la locul de munca ci in drum spre casa, de la cinematograf!!!
Dupa ce tarasenia rapirii se incheie, una dintre femei se casatoreste cu unul dintre agresori. Fraternizarea cu “dusmanul” a fost determinata de o gramada de factori. Unul fiind neincrederea in autoritati, altul fiind atractia emotionala si sexuala dintre agresori si victime.
Sigur ca au fost si abuzate, amenintate chiar cu moartea cand agresorii au observat ca politia vrea sa-i gazeze, scopul fiind sa-i adoarma.
NOU
Cand i-a venit pe lume surioara, i-am zis celui mare (3 ani si ceva intre ei): ori de cate ori o sa simti nevoia, vii si pui mana pe mine, si eu o sa stiu ca ai nevoie de afectiune. Ca poate uneori nu stie exprima in cuvinte gelozia/nevoia de afectiune, si atunci sa avem un cod al nostru. Si ori de cate ori o iau in brate/ma joc cu sora-sa, automat lasa si el joaca si vine: tatii, te-am atins. Ii iau pe amandoi in brate, se calmeaza ca vede ca nu si-a pierdut locul, si se intoarce la joaca…Si imi pare ca a fost suficient ca sa eliminam mare parte din gelozie…
NOU
Ce socat e si baietelul. Din ceva natural – comunicare non verbala cu sora lui, a ajuns in mijlocul unei agresiuni. Mama agreseaza sora mai mare. Si clar se simte nesigur si vinovat. Si probabil si Si nu se poate baza nici pe tatal lui care nu reactioneaza.
NOU
“Uitați-vă la momentul când fetița îl împinge pe frate. E gelozie de frați clasică, înttdeauna fratele mai mare va fi gelos pe cel mic, pentru că nu mai e centrul atenției”
Pana acolo se mai vede si cum fetita cere atentie, se baga in fata fratelui ca tatal s-o vada pe ea, si cand e impinsa la o parte incearca sa atraga atentia cu(oroarea aia de) muzicuta (si probabil functionase inainte). Fratele mai mic vrea si el atentie, se baga in fata ei, nu e dat la o parte si incearca sa o impinga, iar ea rabufneste si-l impinge, cu mai multa forta.
Copiii lupta pentru atentie si de multe ori cand cel mic apare cel mare nu doar ca nu mai e centrul atentiei, ci pierde toata atentia si mai e observat doar cand incurca in vreun fel. Cred ca e un mix de sentimente pe langa gelozie. Pe de alta parte fratii mai mici suporta greu concurenta si fac orice sa fie ei doar in centrul atentiei si sa nu fie vazut altcineva.
Ce intelege aia mica dupa bataie?
NOU
Copiii mici au o răutate și o violență înnăscută, e ceva instinctiv. Părinții trebuie să învețe să îi controleze fără să folosească violență.
Al meu la trei ani lovește, face crize de nervi, mușcă și scuipă desi noi nu facem asa ceva in casa iar de afara nu avut de unde invata.
De cate ori depășește limita e pedepsit , pus în time-out pe canapea fără jucării fără nimic.
Cand totul e bine devine cel mai afectuos copil din lume, împarte dulciurile și jucăriile e ok.
De batut nu poate fi vorba desi copilul trebuie să știe că ai mai multa putere decat el. Dar e o luptă a caracterelor nu una cu violență fizică.
NOU
Copii nu sunt rai, pur si simplu experimenteaza si ajung sa experimenteze si ceea ce noi consideram “rau”. E de datoria noastra sa ii indrumam si sa le aratam ce e bine si ce nu. Iar cu muscat, scuipat, urlat… ei nu stiu inca sa isi exprime sentimentele, instinctele primare sunt inca predominante, nu au un psihic destul de dezvoltat incat sa poata controla trairile mai intense.
Si in plus copii sunt egoisti. Nu pentru ca asa e personalitatea lor, ci pentru ca asa le dicteaza instinctele primare, care din nou, ghideaza comportamentul cand sunt mici. Scopul lor e sa supravietuiasca, sa primeasca mai mult lapte de la mama, mai multa atentie, sa apuce bucata cea mai mare din mancare, etc. Asa se intampla la orice pui de animal (si noi suntem animale pana la urma). Iar partea noastra animalica e foarte vizibila la inceput, cand psihicul uman nu a ajuns inca la suprafata.
Cumva e natural ca fratele sa fie “dusmanul” in situatia asta, din punct de vedere biologic, ei sunt in competitie. Si in natura, cel mai puternic supravietuieste. Cand creste e cu totul altceva, dar pana atunci… bafta.
NOU
Corect. Exact asta am vrut să spun și eu, cu alte cuvinte.
NOU
Mda, și la mine pedeapsa când eram copil a însemnat bătaie.
Acum la bătrânețe, îl văd pe tata cum vrea să vorbească cu mine, dar pur și simplu nu mă mai pot conecta cu el. S-a plâns odată că nu prea vorbim, că sunt mai deschis cu prietenii mei etc.
Știu, e o tragedie ca om să nu te poți conecta cu copiii tăi, dar acum e prea târziu. Răul a fost făcut.
O vreme tot eu m-am învinovățit că poate ar trebui să fac ceva eforturi, că eu sunt de vină. Ăsta e tot un pattern învățat în copilărie. Acum îmi reamintesc că n-am meritat niciodată să fiu bătut și că dacă nu simt că vreau să fiu aproape de el e perfect normal. Da, e o dramă, dar e drama pe care el și-a creat-o. E adult, să trăiască cu consecințele.
Mi-e milă de el. Cu siguranță a fost bătut și el când era copil. Traumele se cam propagă în generații. Nu știu dacă o să am copii, dar sper să nu ajung ca el.
Niște cărți de citit dacă cineva a trecut prin chestii similare:
I Don’t Want to Talk About It – Terrence Real
The Drama of the Gifted Child – Alice Miller
Homecoming: Reclaiming and Healing Your Inner Child – John Bradshaw(varianta audio)
The Body Keeps the Score – Bessel van der Kolk
Healing Trauma – Peter Levine
Ah da, și trauma pentru un copil nu trebuie neapărat să fie bătaie cruntă. E suficient să-l ignori să-l faci să nu se simtă văzut. Sau să-i interzici să-și exmprime anumite sentimente(în cazul meu furia).
NOU
mi-a zis mie o cucoana de-un leat cu mine, ca prea sunt pupati in cur copiii in zilele noastre si vom vedea mai tarziu repercursiunile
NOU
Stii ce observ eu, asa din exterior? Ca s-a trecut la o extrema la alta. Adica cei trecuti de 25 de ani sa zicem au fost educati cu bataia. Mai multa, mai putina, mai cu amenintarea bataii, dar ea a fost prezenta la majoritatea.
Acum cand generatia noastra are copii, vor sa evite pe cat posibil pedepse pentru copii si trec in extrema cealalta, nu spui nu copilului, nu il certi, nu il contrazici, nu il opresti din a face ceva. E mereu centrul atentiei, i se spune ca e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai important, el e miezul. Mai important, nu e lasat sa o dea in bara, sa se dea cu capul de pragul de sus, cum s-ar spune. Si nici asta nu e bine.
Poate gresesc, dar eu cred ca trebuie sa existe un echilibru, copilului sa i se impuna limite sanatoase, sa fie corectat cand nu face bine si sa invete ca exista consecinte, sa fie indrumat cu blandete dar si cu fermitate si consecventa.
Adica nici sa fie vanat in fiecare zi (nu ar trebui sa fie deloc), nici sa fie cel mai mare rasfatat.
Poate parea fericit cand acasa i se fac toate poftele, i se permite orice, e laudat pentru orice nimic, i se spuna ca e buricul pamantului, si nu exista repercursiuni.
Dar in cativa ani iese in lumea reala, la gradinita, scoala, job apoi, unde va avea un soc, pentru ca acolo nu e asa. Rar esti cel mai bun la ceva, nu mai esti mereu in centrul atentiei (rar), mai faci greseli, mai iei o noata proasta, poate chiar esti dat afara de la munca, si involuntar, din prea mult bine facut de parinti, ajunge din nou sa aiba traume. Altele decat ale partintilor. Dar tot traume. Parerea mea.
NOU
Repercur? :))
NOU
@georgica – e bine ca din tot textul te-ai dus fix la subiect.
NOU
@Zarax perfect de acord. Iese o generatie de razgaiati, toti miez.
NOU
Well, am doi baieti, 13 si 9 ani.
Cand erau mult mai mici le mai dadeam cate o palma peste fund.
Ce le-am zis, nu stiu daca au inteles, este ca de-a lungu vietii eu am luat destula bataie, si pentru ei.
De cate ori gresesc, ii las sa-si rupa gatu’ si apoi ii intreb ” noh, ce-ai facut ? Ce-ai invatat de aici ? ” 🙂
Referitor la invatat (carte) – le mai zic ceva: gandeste-te ca acum undeva in tara este un copil care in loc sa piarda vremea pe YT cu influenceri, invata ceva. Copilul ala o sa-ti fie sef si o sa trebuiasca sa faci ce zice el, nu ce vrei tu.
NOU
Fiind unul in care a avut genul de probleme in copilarie (ca poate 80% dintre adultii de varsta noastra) sunt total de acord cu ce zis Cetin in articol si comentarii.
Din experienta, violenta fizica/verbala, abuzul, santajul emotional “daca nu faci te dau afara din casa”, comparatul cu altii, folositul rezultatelor copiilor in competitiile tale cu ale colegilor de munca sau rudelor, mentionatul zilnic “nu esti bun de nimic, o sa ajungi un ratat” desi nu erai un copil problema, laudat la rude cu “l-am batut cu cureaua de i-am lasat urme” nu aduc absolut nimic bun, ci e doar o demonstratie tampita de putere a unor oameni cu complexe. Plus mizeriile cu bataia din cauza notelor sau ca nu a recitat poezia perfect. Nu aduc nimic bun nici parintelui nici copilului. In cazul copiilor, in urma abuzului se vor intampla urmatoarele lucruri: asa cum Cetin mentiona copilul te va minti, copilul va suferi de PTSD, anxietate, depresie, ii va fi frica sa incerce orice deoarece are frica de esec si pentru ca se gandeste ce vor spune parintii/colegii si nici mama terapiilor nu-l vor vindeca, ci poate doar ajuta. Si exista 2 situatii: ori copilul se va ambitiona (cazul fericit), isi va baga pula in gura ta (scuze expresia) si va pleaca, asa rupt in cur cum e si vulnerabil, si va face ce sa iasa din mizerie, sau va ramane traumatizat pe viata si va ramane prin zona ta iar tu vei avea grija sa-i reamintesti zilnic ca nu e bun de nimic sau daca totusi a reusit ceva, sa iti atribui tie meritul ca daca nu erai tu sa-l terorizezi ramanea un ratat ca practic tu l-ai motivat terorizandu-l, deci e meritul tau. Si dupa un timp o sa realizezi ca parinte ca nu mai ai 30 de ani, ci poate 60 si ca incepe sa se stranga latul de par si vei incerca sa iei legatura cu el ca na tu esti parinte, ai dreptul sa gresesti, ce daca l-ai dat afara din casa de atatea ori lasandu-l fara nimic, doat tu l-ai facut si el e obligat sa te ierte. Si daca copilul e prea altruist/sufletist si totusi zice “bah ok il iert” in nici un caz nu veti avea o relatie/conexiune autentica. Va fi de genul tu intrebi/el va raspunde monosilabic, dar niciodata nu vei mai fi o prioritate in inima lui.
Cu lucrurile astea nu e de glumit, serios, oricate scuze ai avea ca esti singur, ca esti si tu om, ca nu ai dat tare, ca asa s-au purtat parintii tai, etc. Nu futeti psihicul copilului instaurandu-i axietate de la o varsta frageda. Nu va invata nimic si nu veti castiga nimic.
Ca incheiere, din pacate nici eu nu sunt perfect, probabil am tipat de 3 ori la copil anul asta sau am dat o palma la fund. Si chiar daca in secunda urmatoare realizez ce am facut si ma duc sa imi cer scuze si sa-l iau in brate, imi dau seama ca “doar” faptul ca am tipat ca un tampit fara o explicatie sau ca am dat palma aia la fund, dintr-o data ma trimite inapoi multe luni de munca in care am incercat sa creez o relatie foarte puternica cu el. Incerc sa evit chestia asta.
NOU
Parintii mei au fost abuzivi, fizic si emotional. De asta la 18 ani cand am plecat la facultate am facut tor posibilul sa nu ma mai intorc sub acoperisul lor. Sora mea a fugit de acasa si ea. Daca ar fi sa povestesc cum ne-a afectat asta pe amandoua, ati avea de citit mult si bine.
Peste ani am incercat sa ii explic mamei ca bataile si educatia oferita de ea nu erau ok. Ea a zis ca eram indaratnice si nu se putea intelege cu noi decat prin bataie. Iar faptul ca sora mea si eu suntem bine acum, e dovada ca ea a fost un parinte bun. O mentionez mai mult pe mama pentru ca ea a stat cu nou acasa, tata a fost mai tot timpul absent.
Eu si sora mea suntem adulti functionali, fiecare cu cateva tentative de sinucidere in CV. Eu m-am dus singura la psiholog acum ceva ani, pe sora mea am trimis-o eu recent si ma bucur ca m-a ascultat.
Exista multi adulti care pot fi folositi ca studii de caz ca sa demonstram ca bataia in copilarie produce adulti defecti. Din pacate nu multi suntem in stare sa acceptam ca suntem defecti si sa incercam sa ne reparam inainte de a deveni parinti. Asa ca de cele mai multe ori capacitatea de a abuza se paseaza de la o generatie la alta.
NOU
faptul ca o mentii in viata ta e un cancer pe care nu il operezi niciodata. am ejectat-o demult, nu intentionez sa o mai primesc vreodata.
NOU
Dupa ce am plecat la facultate mi-am vazut parintii cateva ore pe an. Nu rezist sa discut banalitati cu ei mai mult de atat.
Am mers pe principiul: daca vrei sa nu faci cancer, primul pas este sa te muti departe de centrala nucleara. Scotia e destul de departe. 🙂
Sora mea n-a reusit sa ii elimine din viata ei si… se vede din pacate. Dar nu pot decat sa sper sa deschida si ea ochii la un moment dat.
NOU
m-am regasit un pic in video ala. si eu am incasat-o bine cand eram mic, chestii cu dormit in genunchi pe coji de nuca cu mainile sus in bucatarie and so on.
pe moment, atunci le-am luat ca atare si nu le-am dat mare atentie, am crezut mereu ca meritam ce primeam. acum cand am si eu copil, de 2 ani, mi-am propus sa nu repet din greselile pe care ai mei le-au facut cu mine, pt ca acum le consider greseli.
din pacate se intampla sa mai imi ies din pepeni, sa mai urlu si stiu ca nu e bine, si incerc sa le fac cat mai rar si ideal niciodata. uneori mi se pare inutil sa stau langa el sa ii explic cu calm chestii pentru ca eu presupun ca nu intelege dar dupa ce iau o pauza, imi dau seama ca nimic nu e inutil, daca o fac cu dragoste, si daca continui sa depun efort.
e contra intuitiv sa facem chestii diferit, mai ales daca eu nu am fost invatat asa, dar pe de alta parte, acum stiu foarte bine cum sa NU ma comport cu copiii mei. si asta e un plus.
NOU
Ieri am auzit un vecin cum ii explica(striga mai bine zis) copilului de 6-7 ani… ca e la mintea cocosului ca 5 + 7 = 12… parenting la alt nivel… scoala online facuta de parinti.