Din păcate, vârsta și genetica nu îmi mai permit să consum cireșe, dar, când am văzut poza asta la Corina, m-au pălit brusc amintirile.

Dădică, noi, când eram copii, realizez că nu aveam probleme cu proteina din cireșe. Erau la bunicu, pe marginea grădinii, niște cireși bătrâni, mari și scorburoși, care făceau niște cireșe mari și negre de crăpai lângă ele.

Și ne urcam în copam, de unde mâncam cireșe până când, fizic, nu mai puteam. Serios, la modul că ne era frică să ne mișcăm, să nu pocnim ca niște broaște umflate cu paiul. Mai stăteam puțin, mai vizitam buda din grădină, după care, mai ușori, o luam de la capăt până când terminam toți cireșii aflați la liber în sat. Și când se terminau, treceam la vișine. Doamne, și ce vișine dulci erau. Și le luam, umpleam un lighenaș mic, turnam zahăr cu nemiluita peste ele și le mâncam așa, tăvălite prin zahăr. La final, împărțeam frățește sucul de pe fundul ligheanului și aia era.

Niciodată nu ne-am gândit să ne uităm după viermi. Sau să ne pese de ei. Și, cu siguranță erau, nu stătea nici dracu să stropească cireșii aceia, nimeni nu avea vreo utilizare pentru acele cireșe. Eventual vișinele, pentru vișinatele anuale, dar vișinele nu fac viermi.

Acum, gata, dar vai, au viermi. Nu are, băi, nimic, e proteină pură, sănătoasă și hrănitoare. Dacă cumva vă e frică, totuși, lăsați cireșele scufundate în apă o oră, cu un băț pe marginea vasului, ca să aibă viermii unde să fugă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.