Scris de M.S.

Cât am fost mic, alimentația mea a fost destul de fără carne. Mâncam dimineața un ou fiert cu pâine (țin minte că ceream ca oul să aibă cât mai multă pâine, pe semne că știam de mic cum să treaba cu ”dresul”), la prânz mămăligă cu brânză și smântână și seara pâine cu unt și ceai. Toate astea, cum s-ar numi acum, BIO. Și nu pentru că eram săraci neapărat, ci pentru așa considerau ai mei că e mai bine. Toată copilăria mea am fost foarte slab, de mi se vedeau coastele. Eram, cum îmi place mie să zic, un mândru pui rahitic de dac.

Dar viața mea avea să se schimbe când, la 9 sau 10 ani, a fost invitat la ziua de nume a vecinului meu de palier, Nea’ Jean. Omul era un mare gurmand și își alesese nevasta după un criteriu cât se poate de pragmatic, faptul că știa să gătească bine și îi și plăcea oarecum. El fusese sărac în copilărie și își promisese că atunci când va fi mare, va avea doar mese bogate. Același lucru aveam să mi-l promit și eu, ani mai târziu.

Când am ajuns prima dată în sufrageria lui și am văzut cât de plină era masa, am crezut că sunt în Rai. Rai Uno, nu Rai Due. În centrul mesei trona un castron imens cu pateu de ficat. Pe lângă el erau vreo 4 sau 5 farfurii care conțineau multe feluri de mezeluri, aranjate dichisit și asezonate cu telemea și slănină de casă. Fiecare invitat avea lângă farfuria încă goală plasate 2 castronașe, unul cu răcituri și unul cu salată de icre. Eu nici nu știam ce-s alea ”icre”.

Șocul mare a fost generat de faptul că era atât de multă mâncare, cât nu mâncasem eu în toți cei 9 ani de viață. Mă și întrebam cum rezistă masa și de ce nu se rupe de la atât de multe bunătăți la un loc. Nici nu știam cu ce să încep, toate îmi făceau cu ochiul. Cu toate astea, aveam o rușine să mănânc prea mult, să nu mă fac de râs. Rușinea a dispărut după 20 de secunde, când am văzut cât de bun e kaiser-ul. Am dat gata o farfurie în 5 minute, nici nu-l mai treceam prin muștar. Rudele lui Nea’ Jean se uitau ciudat la mine, dar nu-mi păsa.

La scurt timp am simțit subit că-mi vine rău, așa că am fugit acasă, unde am fost forțat să aplic ”metoda romană”. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am revenit pe ”câmpul de luptă”, unde am continuat să ”bobinez” mezeluri, icre și ficat până a venit felul 1. Tot atunci am aflat de la Nea’ Jean că astea sunt doar ”porcăriile” de început și “artileria grea” vine imediat. Și cum a mai venit…

Felul 1 a fost o supă de pui (nu mă dădeam eu în vânt după supe și borșuri, dar nevasta lui era expertă în așa ceva). Atât de bună a fost supa aia, că am lins farfuria cu pâine, spre surprinderea mamei care i-a spus finei lui că nu m-a văzut niciodată să mănânc supă de pui acasă. De fapt, mama le spunea tuturor că nu mănânc nimic din ce gătește ea, ceea ce era adevărat. Nici acum nu o fac, că nu-mi place mâncarea ei, deși e extrem de sănătoasă.

Felul 2 a fost… de mai multe feluri: friptură de pui și/sau friptură de porc. Fiecare alegea ce vrea să mănânce, erau de toate și multe pentru toți. Am mâncat o bucată de carne de porc și am încercat și pui. Garnitură a fost un piure de cartofi, care avea un gust total diferit față de ce piureul de acasă. Ce punea în el, nici acum nu știu, dar tare bun și moale era.

După ce am terminat cu felurile principale, s-a strâns masa. Eu am crezut că, gata, plecăm acasă. Dar nu… Nea’ Jean m-a oprit și mi-a zis că e abia începutul și acum vine desertul. Eu prin desert înțelgeam o prăjitură, Nea’ Jean înțelegea o cofetărie întreagă. Așa că aveam de ales dintre cornuțele cu rahat, negrese, sărățele, care erau doar ”antreurile”. Desertul ăla adevărat era un tort făcut de nevasta lui, foarte frumos aranjat cu tot felul de decorațiuni.

La final, se ronțăiau semințe, covrigei și alune și abia după ce era ghiftuit pentru un an întreg, te lăsau să pleci acasă. Bine, oamenii mari aveau și băutură la discreție, făcută de Nea’ Jean la țară: vin roșu, tuică sau rachiu. Eu beam apă minerală (mai scăpam și vreo 2 pahare de spriț, că insista toată lumea la mama) și suc făcut din sirop la 1 leu (nu din ăla la plic, din ăla la sticlă).

Treaba asta a continuat mulți ani, în care mă bucuram de fiecare dată când mergeam la masă de Sfântul Ion. Au fost și ani când aveam noroc și mergeam și la ziua nevestei lui (15 octombrie) sau la pomenirea morților, când mâncam la fel de bine, dar nu puteam spune bancuri. Cu cât au trecut anii, nevasta lui era tot mai bolnavă și se chinuia tot mai mult să facă mesele bogate, dar nu scădea stacheta. An de an, masa părea din ce în ce mai bogată. Am zis că atunci când voi fi mare, voi avea și eu masa plină.

Într-un an, a mai apărut un ”antreu” pe listă. Nea’ Jean a afumat cârnați în spatele blocului și așa ne-am trezit cu 2 sau 3 farfurii pline ochi cu cârnați. Să fi fost vreo 30 în fiecare farfurie. Tot ce îmi mai aduc aminte, e că eu am mâncat 20 de cârnați, atât de buni erau. Nici nu mai era vorba de foame, ci de plăcere. Mâncam cot la cot cu finul lui și a fost și primul an când am udat masa cu vin neatins de apa minerală, că eram deja major.

Ultimul an în care m-am dus la Nea’ Jean de ziua numelui a fost oarecum trist. Nevasta lui era deja destul de bolnavă și se chinuise mult să facă mâncarea. Mi-era cumva jenă că se chinuise atât de mult pentru noi, deși nu era obligată. Chiar dacă s-a și plâns la masă, a fost totuși un eveniment încă mare. Nevastă-sa s-a prăpădit în vara aia și, odată cu ea, au murit mesele bogate de Sfântul Ion. Au mai rămas telefoanele de ”La Mulți Ani!”, date în fiecare an. Nea’ Jean s-a mutat la rudele din orașul natal și vine rar pe acasă.

—

Dacă am mai făcut greșeli de scriere, să mă ierți, dar am și eu ADHD și nu am răbdare să mai trec a treia oară peste text. Zi bună!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.