În căutarea tatuajului Iban: O lună cu tribul Dayak

Scris de Cătălin
1. Pa, pa, Bogor. Bună Putussibau.
Întâmplarea face că, înainte de ajunge în Indonezia în august 2006, am văzut pe Discovery un documentar despre tatuajele Iban. Nu m-am putut abține să nu îmi imaginez cum ar fi să merg acolo și să îmi fac unul prin metoda tradițională.

După aproape șase ani și jumătate, încă mă aflu în Indonezia. Între timp am descoperit silat (stil de arte marțiale), aproape că mi-am vindecat problemele de spate cu ajutorul unui Guru și a mișcărilor folosite în luptă și am devenit profesionist la silat în Indonezia. Este aproape timpul să mă întorc în România. Mi-au rămas câteva luni, însă mi-am amintit de documentarul despre tatuaje și mi-am spus „de ce nu?”.

Astfel că, după săptămâni de planificări, cumpărat bilete de avion și vorbit cu prieteni care au fost în Kalimantan (numele oficial sub care este cunoscută în Indonezia zona Borneo) și căutând să-mi stabilesc câteva contacte acolo, mi-a rămas o zi până la ultima mea călătorie înainte de întoarcerea acasă.

M-am trezit la 4:30, am făcut un duș rapid cu apa rece din sezonul ploios al Bogorului, am mâncat niște resturi de mâncare de la cină și am băut o cafea. Gazda mea, o doamnă Batak (locuitori ai regiunii lacului Toba, prin Sumatra de Nord) încă juca cărți cu niște prieteni. Este modul lor de a gestiona stresul. Joacă ceki pe bani până la 6 dimineața. Îmi iau rucsacul, îmi iau rămas-bun și plec să prind autobuzul de 6:30 din Damri care urma să mă ducă de la Bogor la aeroportul Cengkareng, în nordul Jakartei. Plimbarea de 10 minute până la Damri a fost mai mult decât de ajuns pentru a mă trezi. S-a întâmplat că în acea marți dimineață să fie aglomerat și să ratez autobuzul de 6:30, toate scaunele fiind ocupate. Damri este o excepție, în mod normal aș fi putut urca în orice autobuz din Indonezia, indiferent de aglomerație.

Timpul petrecut în Java m-au învățat să plec întotdeauna foarte devreme, blocajele în trafic fiind ceva normal, însă în acea zi nu a fost cazul, așa că am prins autobuzul de 7:00 care a făcut o oră și 20 de minute până în Cengkareng. Am mai băut o cafea cât timp am așteptat să-mi fac check-in-ul la zborul de 10:00 către Pontianak. Totul a mers bine și la prânz am aterizat în Kalbar. Fiind prima dată la Ecutor sunt surprins de faptul că este la fel de cald și umed ca în Java. Nu am reușit să găsesc un autobuz, așa că am încercat să găsesc un taxi, doar că nimeni nu vrea „argo”, toți cer 100.000 rupii, adică în jur de $11.

După jumatate de oră în care am încercat să fac conversație cu o tipă atrăgătoare, despre care am presupus că este Dayak, pentru că avea la gât o cruce catolică, am găsit un tip care a acceptat să mă ducă pentru 80. Doar că atunci când am urcat în mașina lui, o Toyota Inova nouă, mi-am dat seama că m-a fraierit șmecherul – nu sunt singurul pasager. Eh, până la urmă 80 e mai bine decât 100, iar șoferul și celălalt pasager s-au dovedit a fi destul de deschiși și vorbăreți.

Am discutat jumătate de oră, timp în care șoferul mi-a arătat principalele atracții din Pontianak și astfel am aflat că orașul a fost înființat de către un șeic arab care a speriat și a gonit spiritele (pontianak = spirit) locale și a deschis un port comercial.

Cobor la biroul Perintis (una dintre cele două companii de transport pe ruta Pontianak – coasta Putussibau). Au autobuze mici cu AC sau AC alami (aer condiționat natural). Mă duc și îmi iau bilet – am prins ultimul bilet cu loc din ultimul autobuz.

Autobuzul e plin, nici măcar bagajul nu aveam unde să îl pun, prelata care protejează bagajele fiind întinsă la maxim, orice bagaj în plus ar fi lăsat ploaia să pătrundă în autobuz. Mi-am spus că în Java nu s-ar fi întâplat niciodată așa ceva, acolo e întotdeauna loc de mai mult. Îl rog pe șofer să mă aștepte până îmi iau mâncare de la warungul local. Surprins că vorbesc indoneziană îmi răspunde „baik, baik” (bine, bine) în timp ce își aprindea o țigară Cakra Kretek.

Cumpăr orez, pui, tofu și tempe și sunt din nou surprins de prețul imens. Ar fi trebui să fiu obișnuit până acum cu „bule price” – albii plătesc mereu mai mult, însă eu sunt incorigibil. Am dat 25.000 rupii ($3) pentru ceva ce ar fi trebuit să coste cam 10.000, însă de data asta orice încercare de negociere a fost refuzată. Mai târziu aflu că de fapt astea erau prețurile normale.

Prețurile benzinei în Kalimantan au fluctuații între 4.500 (la SPBU, benzinăriile Pertamina) și 11.500 la benzinăriile de pe marginea drumului sau cele mai izolate. Desigur, niciodată nu este destulă benzină la SPBU.

Va urma…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.

Pe scurt