Contul meu
Am văzut, întâmplător, postarea cu instrumentele de bătaie de pe vremurile bune, în care educația era educație și copiii nu crâcneau în fața părinților și mi-am adus aminte, poate e util cuiva acest link.
Am fost un copil extrem de terorizat. Rezultat al unei escapade materne, toată viața am fost considerat vinovatul principal pentru toate neîmplinirile mamei mele, iar pentru asta am tot fost pedepsit din greu. Bătaie cât cuprinde, tot felul de pedepse, care mai de care mai surpinzătoare și mai distructive, dintre care închiderea pe întuneric complet era doar un aperitiv, interzicerea socializării cu alți copii, ieșit afară doar ca premiu pentru realizări deosebite, umilințe zilnice. Și nu doar pe perioada copilăriei, ci și a adolescenței. Colegii mei de clasă își pregăteau petrecerea de majorat cu câteva luni înainte, eu, de ziua mea, când împlineam 18, nu știam unde să mă duc, pentru că mi se explicase că voi pleca din casa ei.
Toate astea erau condimentate cu discuții lungi despre cât de mult mă iubește, despre cum îi datorez totul, ce viață frumoasă mi-a făcut și cum pentru asta trebuie să îi fiu recunoscător toată viața. Fiecare bucățică de pâine îmi era prezentată ca fiind o victorie a ei și o nevoie de a fi recunoscător a mea, pentru că altfel, de unde? În același timp, dacă mergeam la pâine și veneam cu vreuna din care luasem o bucată, luam, ați ghicit, bătaie.
Tratamentul acesta m-a modelat într-un adult slab, nesigur pe sine, tot timpul furios, tot timpul în căutarea, cel puțin mentală, a unui personaj cu care să mă cert și care să îmi valideze masculinitatea. Am lăsat ca paravanul de teroare al mamei să îmi paralizeze orice decizie. Ce job voia ea să aleg, acela îl luam. Dacă nu îi plăcea de prietena cu care eram, dispărea instant din viața mea. Toate astea, desigur, le făceam involuntar, știind că fac alegerea cea bună.
Cea mai mare problemă, însă, a fost incapacitatea de a face față oricăror sentimente care fac parte, în mod normal din viața unui om. Eram incapabil de a susține în mod normal o simplă ceartă, o simplă enervare, reacțiile mele erau brutale, distructive. Și, cu timpul, văzând cum mă simt și cum reacționez la asta, am evitat, la propriu, să am de-a face cu orice sentiment ce m-ar răvăși atât de îngrozitor. Dacă un prieten voia să îmi povestească ceva injust, ceva rău, ce i s-a întâmplat, nu îl ascultam, efectiv. Nu participam la discuții în contradictoriu niciodată, cu nimeni, iar dacă cineva insista, replica mea era, întotdeauna, Nu doresc să discut despre asta.
Ce voiam să spun, de fapt, pentru că bat câmpii inutil.
Citiți linkul de mai sus. Dacă vă recunoașteți în el, nu vă jenați să mergeți la un psiholog și să vă deschideți sufletul. Probabil nu vă veți vindeca niciodată complet, dar recunoașterea e un pas înainte și vă datorați asta vouă, copilului abuzat ce ați fost vreodată, cât și celor din jurul vostru, care sunt obligați să se confrunte cu crizele voastre de furie, despre care nu știu nici ei de unde vin.
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Pe scurt
NOU
Multumesc!
NOU
Deloc nu-mi place sa comentez pe bloguri, dar fac o excepție acum și iti trimit o îmbrățișare. Știu ca e nevoie de mult curaj sa vorbești despre subiectul asta.
NOU
poate ar fi bine sa mai comentezi, avem nevoie de oameni buni si pozitivi
NOU
LIKE!
NOU
Voi urmari cu interes de-a lungul zilei comentariile acestei postari. Va fi delicios. :)))
NOU
Calm down Satan, nothing to see here, move along.
Nu e frumos sa ne hranim cu Schadenfreude .
NOU
Intreb pentru un prieten: Cu ce te ajuta daca “iti deschizi sufletul in fata unui psiholog?”
NOU
Te ajuta pentru ca, teoretic, e o persoana neutra, care nu te judeca si nu exista riscul sa iti teadeze “increderea” aruncandu ti triarile si sentimentele tale ascunse in fata altor cunoscuti, pentru ca practic asta este motivul principal pentru care oamenii sunt reticenti in a discuta problemele pe care le au, cu oameni cunoscuti si apropiati.
NOU
Ca om care a facut 6 ani de terapie pentru abuzuri in mare parte emotionale (dar grave si-n forma continuata, de cand am primele amintiri pana spre 30 de ani), pot rezuma intr-o singura fraza: psihologul te ajuta sa fii / sa redevii functional, sa ierti, sa TE ierti (una din urmele lasate de abuzurile astea e faptul ca te simti vinovat pentru absolut orice, inclusiv ca respiri), sa nu-ti fie teama sa iubesti si, in cele din urma, sa te bucuri de viata.
NOU
@Nancy în alte cuvine, psihologul face ce fac și prietenii, doar că pe el îl asculți.
NOU
@ubercool, nu prea. Eu am o prietena foarte buna psiholog care mi-a spus de multe ori ca nu poti consilia pe cineva care iti este prieten. Esti prea investit si subiectiv pentru a putea analiza cu claritate. In mod egal un prieten este super pentru atunci cand vrei sa te descarci si poate sa iti dea un sfat dar tine cont si de faptul ca unui prieten chiar si unui prieten foarte foarte bun tot pot exista lucruri pe care sa nu poti/sa nu vrei sa i le spui. Din varii motive, prea intime, prea compromitatoare, etc. Acele lucruri pot fi vitale pentru vindecarea ta.
NOU
@Ubercool, nu tocmai. Nu minimalizez deloc contributia si sprijinul prietenilor, fara ei cel mai probabil nici n-as fi avut curaj sa ma adresez psihologului.
Acolo insa am facut terapie, ceva ce ei nu-mi puteau oferi pentru bunul motiv ca nu au pregatire in domeniu.
NOU
Boss, sunt în vacanță. Ai reușit sa mi-o strici!
Mi-ai adus aminte de o mare jigodie de om din viata mea. Nici nu pot spune ce grad de rudenie avem, dar sa zicem ca apare în buletin la rubrica părinți și e de sex feminin.
15 ani în care nu ne-am vorbit. Ne-am văzut de 2 ori, la 2 înmormântări ale frățiilor ei. Ultima întâlnire va fi tot la o înmormântare, mai mult ca sigur!
Viata a știut să-mi dea numai muie. De fiecare dată m-am șters la gură și am mers înainte…
De multe ori am greșit fata de alte persoane din cauza nervilor…
Acum sunt cât de cât ok, dar devin combatant foarte repede. Îmi cer iertare celor dragi. Nu-s prea mulți la număr.
NOU
“Ultima întâlnire va fi tot la o înmormântare, mai mult ca sigur!” – de ce, cu ce te-ar putea incalzi prezenta acolo ?
Eu zic ca persoanele care au dovedit ca nu sunt oameni, trebuie tratate ca atare : obiecte de decor sau animale, si ignorate. E irational sa urasti un scaun, aceeasi logica se aplica si la ne-oameni.
Vorba budistilor “let it go! , let it go!”.
Bonus: daca chiar vrei sa le arati ca au gresit, ii ajuti sa se izoleze si le zici ca nimeni nu ii vrea . Uneori, fiind animale se auto-izoleaza si maraie ca un shih tzu cu carpa in gura.
NOU
din seria ‘copii pe care ii strica parintii’
nici unui cersetor caruia-i dai un corn sau un mar nu-i scoti ochii atata. ‘mama’ mai mult cu titlul.
un punct bun ca problemele le-ai identificat, sau cel putin suprafata lor care-ti determina interactiunile ciudatele cu ceilalti. din ce am inteles, nici dupa majorat imediat nu ai scapat. strange din dinti si mergi mai departe. 10+ pentru psiholog
cat despre relatii toxice precum cea descrisa, mai bine lipsa. din pacate pentru unii, rudele (incl parintii) nu poti sa-i alegi
NOU
Trista relatare. Eu la randu-mi provin dintr-o familie foarte abuziva. Am facut terapie, si prin propria ambitie am reusit sa ma ridic din toate punctele de vedere. Pot spune cu mandrie ca sunt de partea cealalta a raului ca sa spun asa. Se poate. Recomand un psiholog foarte bun, Cristina Fulop
NOU
Articolul dovedește că ești un om tare. Ține nasul peste apă și multă putere.
NOU
Dragul meu OM,
Ai facut primul pas in directia corecta: esti constient de ce s-a intamplat si ca nu esti tu de vina pentru toate porcariile din viata ta. Acum ai puterea sa vezi clar si sa te gandesti la un viitor frumos. Stii ca exista oameni in jurul tau care, chiar si dezinteresat, iti vor intinde o mana de ajutor.
Nu spun ca viata e roz, ci doar ca are suisuri si coborasuri. Acum e timpul rau sa urci, sa devii mai bun si sa iti faci o viata mai frumoasa.
Cauta sa te bucuri de toate momentele frumoase. Apreciaza faptele bune si fii recunoscator si fa bine, la randul tau.
Lasa trecutul in urma. Nu poti sa il uiti, e clar, dar trage invataminte din experientele tale si fa tot ce poti ca tu sau altii sa nu mai treaca prin asa ceva.
Ai gasit sau ai sa gasesti si un suflet potrivit tie. Si atunci iubeste cu toata fiinta ta. Lasa-ti indoielile deoparte si doar bucura-te. Si impreuna mergeti tot in sus.
E posibil sa iubesti si sa pierzi. Dar e mai bine decat sa nu iubesti deloc.
Si, mai presus de toate, iubeste-te pe tine. Ai grija de tine (in toate felurile: si fizic si psihic) pentru ca apoi sa poti avea grija de altii.
Succes, dragul meu, in a-ti face o viata frumoasa!
NOU
@Costica,
Nu sunt “coacher” de nici un fel. Doar un om simplu.
Daca rezonezi sau nu cu vorbele mele, e absolut problema ta.
Totusi, mi se pare ca atunci cand rasare curcubeul, tu esti genul care striga:
– Uite ce nori negri!
PS: Paharul e pe jumatate plin! 🙂
NOU
lui costica i-am sters eu comentariul, ca m-am saturat de hate de asta deampulea, doar ca sa fie, indiferent de subiect, de om, nu conteaza, sa ne bagam pula putin
NOU
Și Costică tot o problemă de ordin emoțional are, pt că nu vreau să cred că poate exista om care să fie rău, voit, fără ca răutatea lui să fie urmarea vreunei frustrări mari din trecut!
NOU
Imi cer scuze daca am fost impertinent.
Poate am fost prea subtil.
Ce vroiam sa spun e ca pentru o persoana abuzata/traumatizata in copilarie, prea putin conteaza incurajarile de tipul “o sa fie bine, iubeste-te pe tine si pe altii”, etc. Poate parea paradoxal pentru ca la majoritatea oamenilor incurajarile de genul asta functioneaza.
Unii au nevoie doar de o discutie cu cineva si de o incurajare ca sa poata sa apuce carjele si sa mearga spre vindecare. Pentru la fel de multi, in special in cazul traumelor din copilarie, genul asta de discurs e zero barat. De fapt pana si dragostea celorlalti, a unei partener/e, nu prea face doi bani.
Cu cat trauma/abuzul este mai timpuriu cu atat problema devine “fizica” nu psihica. In primii 7 ani ni se formeaza majoritatea retelelor neuronale. In functie de Universul nostru de atunci cararile astea se vor batatori intr-un fel sau altul dupa tiparul traumei. Apoi, mai rau, dupa iesirea din adolescenta cand din fericire personalitatea ni se adapteaza la grupul de apartenenta si estompam traumele, pe la 23-24 incepem sa ne redescoperim, sa ne introspectam si sa ne gasim identitatea si atunci descoperi Elefantul din camera.
Te adresezi unui psiholog, doi, trei, psihanaliza, cognitiv comportamentala, cate si mai cate insa ce nu va spun psihologii astia e ca rata de succes e extrem de scazuta cu traumele din copilarie. De fapt, e atat de scazuta ca psihologii prefera sa dea vina pe pacient spunandu-i ca de el depinde ceea ce in general e adevarat. NU si in cazul traumelor din copilaria timpurie. Alea sunt inmagazinate in neuroni, in potecile neuronale si in ADN, vei ajunge astfel sa-ti retraiesti drama. De aia fetele isi aleg parteneri abuzivi daca tatii au fost abuzive cu ele, de aia barbatii sunt impotenti cronic daca mama i-a “castrat” psihic in copilarie. Cu cat mai devreme cu atat traumele raman. Tot ce s-a intamplat pana in 7 ani va ramane acolo, faptul ca incerci sa acoperi nu va ajuta cu nimic, daca incerci sa accepti si sa recunosti nu va ajuta cu nimic, vei ramane cu acelasi probleme.
O sa-mi spuneti ca vorbesc prostii insa ganditi-va ca 80-90% din cazurile de depresie sunt aparute post-copilarie ca urmare a unor socuri sau experiente: decese in familie, suferinta sentimentala, accident, pierdut serviciu. Depresia si anxietatea care vin din copilarie nu au nicio treaba cu celalate tipuri de depresie care da, pot fi vindecate intr-o oarecare masura si depinde in buna parte de un psiholog bun si un pacient cooperant.
Repet, truismele si nici dragostea neconditionata a cuiva nu vor ajuta o astfel de persoana pentru ca nu poate sa conceptualizeze ideea de empatie. Cum ar putea un strain sa simta exact ce simte el? In lumea copilului din adultul care scrie bate vantul e intuneric si frig iar cine a cauzat asta a plecat. Nu vorbesc de parinte, vorbesc de copilul care a crescut. Nu se mai poate face nimic exceptand intelegerea acestui adevar pentru cazurile usoare si medicatia psihotropa pentru cazurile grele care impiedica o viata “decenta” (anxietate sociala excesiva, depresie severa, tendinte suicidale).
Revenind, trebuie sa constientizati ca fituicele de dezvoltare personala si bla bla urile coacherilor vor face mai mult rau acestor oameni pentru ca in loc sa intelega de fapt de ce nu pot fi vindecati vor crede ca de fapt e vorba de o probleme mult mai complexa si monstruoasa si ca uite, ceilalti s-au vindecat prin iubire si au devenit coacheri dupa ce s-au relevat. Nope, my friends, nu e asa.
Inca o data, imi cer scuze. Sper sa ma fi facut inteles acum.
NOU
@Costica
Imi pare rau, dar trebuie sa iti spun din nou ca, folosind un limbaj mai stiintific, te chinui sa convingi omul ca paharul e gol. Daca iti zice lumea ca esti hater, te superi si insisti ca esti doar realist.
Cu totii (cu traume sau fara), avem nevoie de incurajare si de recunoasterea valorii. Omul care a scris aici are cel putin curajul sa isi puna la vedere sufletul chinuit, pe cand noi restul suferim in tacere.
PS: Cum e paharul pentru un chimist?
In permanenta plin. Cu lichid si cu gaz. 😛
NOU
Unpopular Opinion:
Eu sunt de acord cu Costica aici.
Nu incerc sa conving pe nimeni de nimic, dar incercarea asta de-a “repara” ceva ce nu poate fi reparat e de multe ori mult mai daunatoare decat acceptarea situatiei si tratarea simptomelor.
Parca toti trebuie sa fim “picture perfect” si daca nu ne incadram, gata, fuguta la psiholog, popa si vraci sa crestem senzatia ca ceva nu e-n regula.
La fel si cu personalitatea. Uneori accepti ca asa e si lucrezi cu materialul clientului sa fii cea mai buna versiune a ta nu a ce ar vrea societatea sa fii.
Daca esti fricos si fixist poate te apuci de bridge nu de parapanta. Daca esti impulsiv, poate te mai calmeaza o sala de caft.
Faci ce trebuie cu animalu’ pe care-l ai. Daca viata ti-a dat un lup, poate nu-l pui sa faca sluj, daca esti bufnita nu e nimic in neregula sa nu-ti placa la balet. Padurea are loc pentru toti.
NOU
Eu tare aș vrea odată să ascult povestea ta.
NOU
“Shall we begin like David Copperfield? I was born, I grew up… Or shall we begin when I was born to darkness…?” :))
…Presupune James Joyce in lectura lui Florin Piersic, si esti prin zona:)
NOU
Cand avea fratele meu 4 ani, mama i-a spart nasul si era plin de sange. Furase o jucarie de la gradinita pentru ca acasa nu avea. Cand a implinit 14 ani, mama se lauda la prietenii lui ca l-a facut din greseala. Uneori, lumea ne intreaba de ce nu o avem la suflet. Avem multe motive de ura si cred ca inca mai avem sechele, iar violenta a facut parte din noi mult timp.
NOU
fuck
NOU
Când eram copii, jignirea preferată era să-i zici altuia că mă-sa e curvă. Mă tot întrebam, în afară de aparat onoarea mamei, ce mare chestie e asta? Uite că este…
Înțeleg că te bătea de mic. Dar stai bă nene, că dacă nu te-a pus în căruciorul cu rotile, de pe la 13 ani trebuia deja să poți riposta.
Ai mei nu au fost nici pe departe niște ticăloși, dar erau în ton cu vremurile: mă pocneau, uneori fără motive serioase. Ca reacție, pe la 13 ani i-am luxat mamei un umar, la 15 tata a avut nevoie de copci. Fiindcă mă iubeau, m-au iertat. Nu-mi pot eu ierta ieșirile alea, desi erau oarecum întemeiate, dar totuși, recunosc că fără intervenția părinților, cred că eram demult în pușcărie.
Păi tu aveai motivele și datoria să bați la mumă-ta, ca la tobe. De la o vârstă relativ fragedă, era simplu să întorci roata și să trăiască ea în teroare. O băteai, îi luai banii, completai cu niște zvasturi când banii erau prea puțini. Eventual o trimiteai la produs, dar pt asta trebuia să nu dai la figură.
Așa se reclădea caracterul.
NOU
păi na, dacă n-ai bătut la timp la mumă-ta, faci un copil ca să bați la el, nu? Doar așa am rezolvat problemele până acum, violența e cea mai bună soluție în orice!
gizăăs!
Ce mi-a trezit amintiri care m-au indispus articolul ăsta, dar ce m-a indispus și mai rău comentariul ăsta!
NOU
Ce usor e sa ai pareri de pe margine. Ca ce mare lucru sa-i futi una, nu?
Pana la 18 ani depinzi de ei, ca iti place sau nu. Si uneori si dupa, ca cel putin eu, pana la 18 ani, am vazut doar satul unde am locuit si vrei 3 sate invecinate. Nu stiam cum e cu tramvaiul, incurcam trenurile, ma rataceam in oras, chestii de astea.
Si, cu increderea in sine la pamant, sa te duci sa stai pe picioarele tale in oras, iar la cea mai mica problema sa ti se aduca aminte ca fara ei esti nimic.
Si nimeni din familie nu se baga, ca toti au problemele lor deja si prefera sa intoarca capul si sa ridice din umeri.
Si daca, pentru ca nu ii placea camasa care o aveai pe tine erai batut, trantit la pamant si lovit mai departe cu picioarele in cap, inainte de a merge la biserica (apropo, 14 ani), ce crezi ca pateai daca indrazneai orice forma de riposta?
La 14 ani eram subnutrit, murdar, satul de munca si era sa raman surd pe viata dintr-o otita netratata, noroc cu profesorul de mate ca a venit special la ai mei acasa sa le zica sa ma duca la doctor, care a zis ca mai o jumatate de ora si aia era.
Si poate nu toti ar vrea sa aiba asupra lor stigmatul ala ca si-au batut parintii, chiar daca asta ar fi meritat. Nu e vorba de pacate, ca nu sunt credincios, dar e constiinta mea, convingerea ca toate-n viata se platesc. N-as vrea sa se uite lumea la mine ca la un animal si nici sa-mi petrec timpul explicand in stanga si in dreapta ce si cum, cersind compasiune. Prefer sa merg drept, cu capul sus. Fac terapie, imi vad de ale mele si sunt recunoscator pentru fiecare zi care o traiesc cu constiinta impacata.
NOU
Doar pentru ca afli de ce te enervezi fara sens te ajuta in vreun fel sa iti stapinesti furia ilogica, mai ales daca esti o persoana colerica? Nu e usor de loc, my 5 cents!
NOU
E un impuls, daca ajungi sa-l intelegi e mult mai usor de controlat. Eu, fiind o fire mai calma si introvertita, aveam tendinta de a aduna tot in mine si aveam reactii exagerate cu cine nu merita. O data ce am inteles asta, ma exteriorizam unde puteam, ma duceam undeva singur si injuram cu sete, daca nu puteam pe loc. Daca nu o faci, iti va afecta toate relatiile. Si dupa, cand realizam ca am reactionat exagerat, ii explicam persoanei ca nu e din vina ei si imi ceream scuze, ii explicam cumva situatia.
Daca nu stii, e ca si cum si lupta cu un adversar invizibil. Daca l-ai vedea, macar ai avea o sansa.
Asa mi-am rezolvat problemele cu alcoolul. Eram practic incapabil sa beau o bere, doua. Ori se termina alcoolul, ori ma faceam KO. Acum, ca inteleg, mi-e mult mai usor.
Dar impulsul poate lua multe forme, de la orice forma de adictie cunoscuta, pana la cumparaturi impulsive, mancat impulsiv si chiar discutiile interminabile si inutile sunt tot o forma a impulsului.