Mama era in terapia intensiva de o saptamina. Catalina vorbise cu medicul, a intrat in cabinet sa intrebe de prognostic si a iesit cu numarul de telefon al preotului. L-au chemat sa ii citeasca din cartulia lui. “Cum nu strica, asa n-ajuta”, de ce sa ma opun? Mihaela continua sa sustina ” eu simt in sufletul meu ca o sa-si revina”. Florin “duminica a deschis ochii, cred ca m-a recunoscut, eu zic ca parca e mai bine” Dar el nu s-a mai dus de-o saptamina. Eu continuam sa afirm ” doctorii astia n-o cunosc pe mama, nu stiu cit e de incapatinata!”, desi in adincul mintii mele incercam sa inabus o frica ” ma asteapta!”

In august petrecusem 10 zile aproape numai in spital ,ma intorceam acasa sa iau schimburile spalate, sa maninc si sa dorm. Si , profitind de absenta ei, organizind curatenia si reparatiile necesare. Eram sfirsita. Dupa externare, plecasem soptind in barba “nu rezist sa mai fac asta inca o data, pe mine sa ma mai chemati cind nu va mai fi nimic de facut!” Nu ma asteptam sa fie atit de repede. In septembrie se inzdravenise, redevenise independenta.

Simbata, in drum spre casa, pe la 16, m-au podidit lacrimile, in siroaie de nestapinit. Cam tot pe atunci Catalina planuia “Trebuie sa ma duc la piata. Mai bine trec pe la supermarket, sa o vad si pe Mihaela, ca la ora asta e la munca. Hm, mama spune asa mereu!” Dupa vizita ei, salutind-o, Mihaela a gindit “Tare te iubesc, fata mea! ehm , pardon, sor-mea!”

Spre seara am primit vestea. O sunasera pe sor-mea “Ne pare rau sa va anuntam… pe la 16…morga… luni dimineata …” Era tirziu, totul inchis, paznicul n-avea cheie. Duminica am inceput sa ne adunam gindurile, sa incercam sa vedem ce era de facut, la ce firma sa apelam, pe cine sa intrebam. Mihaela a inceput :
-” Trebuie sa-i cumparam o rochie noua!”
-“De ce? Are costumul elegant de la nunta Catalinei, in iunie”
– “Nu, totul trebuie cumparat nou. Asa e traditia!! Si as vrea 24 de poduri, nu doar alea 12 obligatorii, sa nu zica lumea ca sintem calici! Si praznic cu masa calda, nu pachete!”
– “Rochia noua e fudulie proasta, traditia spune sa imbraci mortul in hainele cele mai bune pe care le are, ca sa nu fie rufos, ca vorbim totusi de o ceremonie in care e protagonist. Pe vremea in care nimeni n-avea decit costumul de ginere si rochia de nasa, eventual patate la masa, rudele au inceput sa cumpere haine noi, ca nu toti se gindeau sa se pregateasca dinainte. Chestie pe care apoi istetii au intors-o in motiv de fudulie << noi ne permitem sa cumparam in orice moment>>. 24 de pomeni se pot face ca nu ne-or saraci, cu masa calda sint de acord, asta e singura parte care a ramas din traditie.”
-“Ba lumea vine, se uita cum e imbracata si judeca:<< ia uite, a crescut 4 copii si asa o respecta. Daca da atitea pomeni, inseamna ca a fost gospodina si chibzuita. >> Si eu mai dau ochii cu lumea, stiu ca tie nu-ti pasa, dar eu nu vreau sa ma vorbeasca. Mai ales ca, acu’ 30 de ani, in bloc noi am fost printre cei mai saraci, vreau sa arat ca acuma sintem si noi in rind cu vecinii. Si ar fi bine s-o aducem si acasa, ca ea ne lasa totusi o casa !”
– “Vrei sa spui un mar al discordiei! ”
– “Pai nu vrei sa fie fudula? Fudulia e la capela, credeam ca acum doar cine n-are bani sa plateasca acolo , tine mortul acasa”
– “Nu, sa platim sa o aduca macar citeva ore, sa vina vecinii sa o salute, apoi seara sa o duca la capela. Si nu te ingrijora, ca nu platesti numai tu, este ajutorul primariei, apoi pensia mamei, mai contribuim si noi cu partea noastra”
– “Mah, saptamina trecuta mi-ai cerut bani cu imprumut sa pui zarzavat pentru iarna si acum ai o rezerva pentru cheltuielile de inmormintare?”
– “Ca sa iesim mai ieftin, prosoapele pentru pomeni le luam din centrul comercial”
– “Nici nu ma gindesc sa pierd timpul sa caut prosoape mai ieftine, in loc sa stau cu mama, sa-mi metabolizez durerea!”
-“Florin, tu ce parere ai?”
– “Mda, eu cred ca e de facut totul asa cum se cuvine, apoi impartim cheltuielile. Imi lasati si mie 20 de lei? ca nu mai am pina la salar , pe urma vi-i dau eu inapoi!”

In general sint o fire practica, am pus in balanta realitatea si visurile, mi-am amintit vorba cu socoteala de-acasa si cea din tirg, ca sa ajung la concluzia ca din patru copii, doar doi ar fi avut puterea financiara de a suporta costurile suplimentare. “Stefania, asta ai, cu asta defilezi! Va fi ultima cheltuiala pe care o faci pentru ea. Ok pentru chestiile facute din bun simt, oricit ar costa, dar pe cit posibil fara fandoseli inutile! Grija pentru sufletul mamei si durerea mea nu se exprima prin fanfaronade,ca sa vada lumea cit am respectat-o”

Mergem la o firma de pompe funebre, destul de cunoscuta. Ne primeste o donsoara inca tinara, cu aer atotstiutor.
– “Aveti loc de veci?”
-“Nu, n-a vrut dinainte”
– “Acum cimitirele sint inchise, practic se mai da loc numai cu certificatul de deces ,deci o sa cumparati la urgenta; il vreti pe 7 ani sau pe vecie? Cu cripta sau fara?”
– “Pai ce inseamna?”
– ” Ca sa cheltuiti mai putin, il luati pe 7 ani, apoi il pot rascumpara eu, pe numele meu. Am patru si as mai cumpara, dar nu-mi da primaria. Peste 10 ani vor valora mai mult decit dublu!”

WTF1? Eu abia realizez ca n-o sa mai pot vorbi niciodata cu mama mea, incerc sa inteleg logica procedurilor si tu imi explici ce afaceri si ce profit poti avea? Ma rog, tu esti vie, mama ta o fi acasa, probabil ai si un copil , trebuie sa-i dai sa manince. Ok, sa vedem sicriele. –“Stiti, noi am avea un sicriu, donat” intervine sora-mea ( de fapt vazuseram la un mic atelier citeva mai frumoase si mai ieftine.)
– “Ah, bine, dar atunci pretul serviciilor creste: ajutorul pentru acte (a se citi “baiatul care merge cu rudele si arata la ce usa sa bata” ) o sa coste 200 de lei, in loc de 100, masina in ziua inmormintarii va costa 400 de lei, in loc de 200, ca o tin blocata doua ore! Daca il luati de la noi, o sa aveti reducere la jumatate, practic aveti sicriul degeaba.”

Am inteles, trebuie sa-si faca suma cu orice pret.
-“Noi asiguram cele 12 pomeni obligatorii, adica prosoape de felurile acestea” si ne arata doua tipuri, in care diferite erau culorile si preturile, dar era comuna calitatea de cirpa “made in china” .
-“Prosoapele le cumparam noi” ma trezesc zicind.
– “Degeaba credeti ca o sa gasiti mai ieftin! Noi le cumparam en gros si ajungem la pretul asta”
-“Nu e vorba de pret, doar ca noi am vrea sa dam pomana de culoarea ei preferata, pe care nu o vad aici!”
-“Hm, mergeti si vedeti, dar mai ieftin de atit n-o sa gasiti, sa stiti! Pentru praznic sint doua variante : praznicarul linga cimitir, dar platiti inchirierea 7 lei de persoana, sau sala noastra, unde nu platiti chiria. Meniul costa 39 de lei de persoana. Miine trebuie sa imi dati confirmarea, ca sa stiu sa dau comanda”
– “De acord, va dau raspunsul in dupa-amiaza asta”
-“Pai degeaba sunati dupa-amiaza, ca o sa fie un alt baiat si el nu stie ce-am vorbit noi!”

WTF2? Ce inseamna, contractele nu sint standard?
Vreau sa intreb la o alta firma, cit sa verific ca oricum tarifele sint aliniate peste tot. Tot o tinara doamna, O fi profesie de viitor? Cu ton blind ne explica pasii birocratici, apoi incropeste o schita de contract estimativ.
-“Sigur, sicriul il luati de unde doriti, dar asigurati-va ca dimensiunile corespund, sa nu aveti surprize. Noi il facem pe masurile pe care ni le dati, daca nu e in regula, il ajustam repede la atelier. Baiatul care va insoteste pentru acte 50 de lei, masina pentru sicriu 150. Pentru prosoape nu avem culoarea grena, ca nu se cere , dumneavoastra le aduceti si noi le pregatim cu colac, chibrit, punguta. Trebuie 18 pentru impodobit si restul cite doriti pentru poduri. Masuta va fi plina si ea cu atitia colaci, mari, mici, porumbei, colacei, luminari. Praznicul se poate face la praznicarul de linga cimitir (32 lei pentru meniu plus 7 pentru inchirierea salii de persoana) sau la restaurantul “Cavalerul Medieval”, inchiriind un microbuz (36 lei pentru meniu si 4 lei de persoana pentru transport).”
– “E foarte frumos acolo, acolo vreau!” sare sor-mea.
-“In ce zi va fi inmormintarea?”
-“Pai daca ne-o dau de la morga luni, noi am spune miercuri”
-“Nu miercuri, ca e zi de post!” se repede din nou Mihaela.
-“Daca avem totul gata, se poate face marti”
-“Marti e prea devreme, stau atit de putin cu ea” se plinge Catalina.
-“Si apoi trebuie sa avem timpul necesar pentru a anunta rudele, cunoscutii, prietenele ei” conclud eu. “Mama, asta e situatia: n-ai vrut sa tii regim in timpul vietii, o sa tinem praznicul de post pentru tine!”

Evident ca am angajat aceasta firma. Tonul de voce blind si rabdator mi-a dat senzatia ca ne ajuta ei pe noi, nu ca ii platim ca sa ne rezolve o problema. Sicriu mediu, ca tot putrezirii ii e destinat, cruce mai buna, ca sa reziste intemperiilor pina vom putea face alta, pinza simpla, voal brodat. Coroana de garoafe naturale ( preferatele ei) si-un crin (a vrut sor-mea) . Coronita artificiala in tonuri de alb si grena din partea nepotilor.

Luni dimineata ne-am impartit, care pentru acte, care pentru cumparaturi. Sor-mea insista pentru rochie noua, ca ea i-a promis mamei si ii ramine pe constiinta. Pina la urma am ajuns la un compromis: o rochie mai veche facuta la comanda careia i-ar fi adaugat un sacou nou. Palarie si pantofi asortati aveam. Pe la 11 fugea degraba cu toate sa le predea.

La capela era cam aglomerat. Spatiul construit generos pentru 3 locuri adapostea acum durerea a 8 familii. Preotul cimitirului a facut rugaciunile necesare pentru toti, apoi sor-mea a plecat sa anunte preotul de parohie, la biserica din cartier pe care o frecventa mama. Incepuse sa ploua. S-a intors putin morcovita

-“M-a cam certat ca nu l-am anuntat imediat, ca el e parintele ei spiritual si el trebuie sa-i faca rugaciunile astea, apoi a pretins sa ii asiguram mijloc de transport dus-intors. Eu i-am zis ca n-avem masina, dar cica nu e treaba lui”
– “Si tu nu i-ai raspuns <> si ne-om descurca noi cumva?”
– “Vai, cum sa-i spui asa parintelui? Lasa, ca ii platesc taxiul.”

Am ramas la capela pina seara tirziu, privind la noi si la ceilalti : tristetea era la fel de grea pentru familia rrom care avea intr-un sicriu simplu un copil de o luna cit si pentru familia unui barbat de virsta mijlocie, cu un sicriu luxos , la care venise puhoi de lume cu coroane de flori.
Marti a continuat ploaia toata ziua, dupa-amiaza a venit popa de parohie. A intrat in capela ca voda, drept ca un stilp, privire trufasa si vorba povatuitoare pe ton autoritar, ca nu-mi dadeam seama daca vrea sa ne invete ce avem de facut sau ne cearta ca n-am facut lucrurile pe care nu le stiam. La ceilalti defuncti venisera alti preoti cu dascalii lor, cintasera slujba aia (unii cu voci atit de frumoase, atunci am inteles ca ritualul are un rost al lui, te facea sa crezi ca te desprinzi de pamint), dura tot cam 10 minute si apoi se opreau sa conforteze familia. Al mamei ( lasa ca venise singur) in cinci minute a terminat de cintat, i-a gresit numele, nu i-a citit evanghelia, ne-a certat ca n-aveam catui si tamiie (ca el venise cu miinile in buzunar) a luat-o in ris pe sor-mea ca pregatise niste aperitive (“trebuie numai fursecuri, ce ati pus acolo e fantezie!”) si a incheiat ritos:
-“Miine la 10.30 ma sunati sa vedem unde sint, apoi veniti sa ma luati! Unde e masina pentru intors?”

N-am avut timp nici sa cumpanesc daca mamei i-ar fi placut sa ma vada facindu-mi cruce, stiind ca eu detest credinta oarba.
Incetul cu incetul am inceput sa ma infurii: cum sa-l las eu pe popa asta s-o duca pe mama in suturi la groapa? Careva a avut ideea cu preotul care i-a citit in spital.
.-“Numai ca vorbind cu el ne-a spus ca pe vremea studentiei l-a avut profesor chiar pe popa asta! N-o sa accepte sa-l inlocuiasca, ca popii nu se cearta intre ei. Degeaba-l suni!” zice Mihaela.
– “Ba chiar da-mi numarul ca-l sun! Chiar daca ma refuza, macar sadesc saminta indoielii in perfectiunea mentorului! O sa fiu eu prima, pe urma o sa mai fie si altii, incetul cu incetul o sa fie dat pe fata sarlatanul asta avid!”

L-am sunat, explicind problema cu patos si sinceritate, cu cuvinte cumpatate care sa nu ofenseze. Si-a amintit numele mamei si asta m-a impresionat la fel de mult ca vocea grava si calma pe care o avea. Pina la urma a acceptat sa il inlocuiasca la inmormintare, Asa ca i-am telefonat preotului de parohie, i-am multumit pentru cit a putut face si l-am anuntat ca a doua zi nu aveam nevoie de serviciile lui. Intre timp ploaia s-a oprit.

Miercuri a fost o zi frumoasa de octombrie, cu soare stralucitor si cald. Platit luminarile la biserica, apoi slujba , pomeni, drumul prin cimitir, opriri pentru pomeni, baiatul de la firma imi dadea pungile cu numele scrise pe ele, imi spunea “dati atita la baiatul asta, dati atita la celalalt!” Intre cei prezenti in cortegiu am zarit un barbat pe care chiar nu il cunosteam. M-am apropiat si l-am intrebat:
– “O cunosteati pe mama mea?”
-“Hm, un pic da si un pic nu. Mai mult nu decit da!”
– “Am inteles, o rugaciune in plus pentru sufletul ei e binevenita!” si i-am dat un pachet dintre cele pregatite pentru rude care nu venisera.

Apaos. Unul din multele cuvinte pe care nu le stiam inainte. Imi va ramine in memorie, poate si pentru ca la masa de praznic preotul nu a vrut sticla de vin pregatita anume pentru el, zicind “e de ajuns apaosul”, adica ce ramasese din vinul cu care stropise mormintul. Mie imi venea sa spun “uite, mama, sintem din nou toti patru impreuna, linga tine, asa cum iti doreai si cum nu s-a mai intimplat de multi ani” Vorbind apoi cu preotul, a iesit la iveala ca el era prezent cind mama abia murise: fusese chemat la un alt bolnav si cind a terminat, bagase capul pe usa camerei in care se gasea ea, era cu o asistenta dar n-a bagat de seama ce anume facea, a miruit-o pe frunte fara sa-si dea seama ca era deja trecuta in cealalta lume si abia cind a aruncat o privire spre monitor a inteles ca asistenta pornea electrocardiograma de control, cu linie plata.

Asa s-au aranjat toate, multumindu-ne cite un pic pe fiecare dintre noi: pe mine ca am reusit sa vad un sens final de blindete , pe Mihaela ca a avut ocazia sa-si rascumpere imaginea cu staif, pe Catalina care a tinut o ordine precisa intre cheltuieli, pe Florin, care a iesit cu brio din situatia asta, fara sa scoata un ban.
A doua zi a intrebat:
-Pot sa beau din vinul ramas de la praznic? Ca eu sint stresat, ca mi-a murit mama…

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.