Care e cel mai greu lucru ca român, când te muți într-o țară străină

sa vezi cand stai o luna jumate in suedia pana la primu salariu. si totul e scump. Aici e simplu, impart la doi si imi da in lei. Aproximativ, dar sa fie.
inca nu am cumparat malai. Am luat cate doua kile din Romania, doar pentru ca nu pot sa dau 13 lei pe kil. Indiferent cat castig.

Pe de alta parte, la un moment incep sa gandesc “ah, 100sek, eftin boss”.

Nu am avut problema asta cand am plecat afara in concedii, nu o am nici acum, cand am emigrat definitiv, poate pentru ca eram pregatit mental pentru chestia, cred. By the way, “sa moara dujmanii: mi-am luat weekend-ul trecut din Lidl din Torino 15 sticle de bere Peroni (sticle la 750 ml) cu 7 euro, la oferta… 🙂
P.S. Arhi, nu am uitat de chestia cu secesiunea Cataloniei, mai am putin si termin materialul, il trimit cat de repede pot, stii cum este cand te muti in alta tara, cate probleme trebuie sa rezolvi….

Din germania in liechtenstein, chf in euro. cand am transformat pretul, m-a costat o pizza 20 € (sa zicem medie – in de cu 12-15€ iei pizza family) si mi-am mai luat ca idiotul teapa ca am comandat vegetariana (scria quattro stagione, de ce sa mai citesc si ingredientele????)
Mai bine nu mai tranformi nimic :))

Din păcate și eu realizez destul de des că am niște prejudecăți de tot rahatul și tot felul de românisme..și mă gândesc că cel mai bun lucru pe care aș putea să-l fac e să mă asigur că măcar copiiilor mei n-or să le induc aceleași absurdități pe care mi le-a indus și mie societatea românească. Asta ar trebui să facem cu toții.

Prin 2005 am fost trimis de companie prin Austria si Germania, in interes de serviciu, vreo 6 luni, mai multi colegi. Un fel de tabara pentru adulti. Diurna 41 euro pe zi. Alocatie de transport 250 euro/luna. Bani cacalau, 1500 euro de cheltuiala. Salariul, salar acasa. Cazarea asigurata la hotel, mic dejun asigurat. Unii au mancat sandwichuri 6 luni, sau numai mic dejun si si-au luat masina la intoarcere, din diurna.

Un coleg era autist rau. In primele zile isi alegea din meniu ce era mai ieftin. Chelnerii intrebau ei acolo in engleza germanica, “sigur doriti menu fur kinder”, dar baiatul aproba sigur pe el. Era cam mica portia, asta vedea si el, dar era 3 euro, nu 5-6-8 euro. Incepuse sa noteze cuvinte in germana si preturi. Pe servetele. Dupa bascalia din primele zile, a incetat. Pe urma, s-a izolat si nu mai mergea cu altii la masa sau la cumparaturi. Angajatii hotelului l-au oprit de doua ori la usa cu sandwich-uri si fructe luate de la micul dejun. S-a potolit. A inceput sa-si faca mancare singur, supa de pui dintr-o pulpa, un morcov si o ceapa. La ibric, cu fierbator. Trai neneaca. Nici dupa 6 luni nu a inteles ca banii aia dati de companie erau pentru confortul lui in tara straina, nu pentru economisit pentru acasa.
Omul era un autist social patentat. A colectionat junk de la targul de vechituri organizat prin parcari la Spar duminica. Imprimante, acumulatori vechi, laptopuri vechi in 2005, o lampa, plm, numai cacaturi. Cica vroia componente din ele. Cred ca au injurat aia de la hotel o saptamana cand au curatat camera de junk-ul ala. La intoarcere acasa sa vedeti pocinog:
– pune omul bagajele pe banda la raze X in aeroport si deodata vedem ceva miscari ale politistilor si antitero,
– este inconjurat de baietii inarmati pana-n dinti si invitat deoparte,
– il pun sa deschida bagajul, cu degetele pe tragaciuri,
– deschide omul bagajul si deodata incep sa rada luptatorii antitero… hai ca a fost o zi buna, au si ras la serviciu.
Ce se intamplase: lampa aia si acumulatorii colectionati de el aratau la raze X ca un AKM cu cartuse. Pe urma, juma de ora am cautat biletul lui de imbarcare, il pierduse intr-un buzunar lateral al unei serviete.