Am un amic care e muzician de profesie. Acum câteva zile ne-am întâlnit pe stradă, și îi povesteam cum fi-miu, care ia lecții de pian de cam un an, deja cântă mai corect decât mine, chiar dacă piesele pe care le cântă nu sunt la fel de complexe.

– Păi nici nu-i greu să te depășească, tu ai auzit cum cânți?

Hăhă.

Când am făcut eu pian, acum vreo 25 de ani, prețul unei pianine era prohibitiv (costa cât o Dacie, dacă vreți o referință). Bineînțeles că părinții mei nu și-au permis. Așa că am învățat cum s-a putut, la un moment dat cântam pe o orgă mică, cu 4 octave. Profesorul știa asta și nu m-a forjat pe partea de teorie, așa că și acum cânt mai mult după ureche. Pot cânta Für Elise sau Balada pentru Adeline destul de bine, dar departe de corect muzical. Mai exact, fuge ritmul cu mine în toate direcțiile.

Sunt foarte conștientă de limitările mele și nu cânt niciodată pentru alții. Doar acasă, singură, de drag.

Cum m-o fi auzit vecinul cu muzica în buzunar, nu știu. Probabil pe fereastră.

Inițial m-am scuzat pentru lipsa mea de pricepere și am glumit stingher.

După care m-am gândit ”ce mizerabil”. Eu nu l-aș fi ironizat niciodată că nu știe Legea lui Lenz sau nu îmi poate detalia rivalitatea între Keynes și Hayek și ce a însemnat asta pentru economia mondială. Nu l-aș judeca pentru că, ortodox habotnic fiind, probabil habar nu are care sunt diferențele teologice între luteranism și calvinism.

Dar el a considerat oportun să mă pocnească superior pe faptul că în intimitatea mea am făcut mai puțin decât perfect o activitate la care el excelează prin prisma profesiei.

Am uitat povestea până acum câteva zile, când m-am întâlnit cu același specimen de om semidoct, dar arogant, pe twitter.

Povesteam cum m-am reapucat de învățat matematică (de poftă și curiozitate). Și cum am uitat inclusiv cum se rezolvă ecuațiile de gradul 2 (știam că e o formulă de calcul, ceva cu delta, dar nu mai știam exact).

După care a venit căpitanul Ifos.

Tipul se ia atât de în serios, încât consideră cu toată convingerea că să rezolvi ecuații de gradul 2 după 20 de ani de la terminarea liceului, în condițiile în care de atunci nu ai mai folosit matematica decât la nivel de aritmetică de bază, e cumva un semn de inteligență.

Hai, cu toată sinceritatea, câți dintre voi mai știu ecuații de gradul 2? Fără google. Puneți pe hârtie rezolvarea și urcați-o în comentarii.

X^2+4X+55=0

Sau căutați pe google și vedeți în cât timp găsiți formula de calcul. Mie mi-a luat vreo 30 de secunde.

 

Trăim în secolul informației. Viitorul nu e al oamenilor blocați în paradigme învechite, bazate pe memorare, ci al celor curioși, care nu se plafonează într-o aură de autosuficiență. Să ironizezi pe cineva pentru că nu excelează într-un domeniu care ți-e familiar, deși vrea să învețe, nu denotă altceva decât un caracter mizerabil.

Suntem prieteni vechi aici și știți că nu o ard arogant cu nimeni. Din discuțiile cu voi am învățat cel puțin la fel de mult ca și voi, și nu consider că am vreun motiv să îmi dau aere de superioritate.

Dar când văd unul din ăsta căruia îi vuiește curentul printre ideile puține care îi populează mintea, dar în același timp consideră că este etalon absolut al inteligenței, îmi vine să îl scot senin la tablă: Ia zi, băiețel, care a fost declanșatorul teoriei economice a lui Amartya Sen, și ce semnificație are ea pentru economia Arabiei Saudite, în comparație cu cea a Myanmarului?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.