Joia trecută, împreună cu doamna inimii mele, am decis că e momentul să ducem Volvoul acasă, pentru că, în UK, nu ai voie să stai prea mult cu mașina și ești, cumva, la dispoziția poliției, care îți poate spune să îți înmatriculezi tiribomba sau să o duci acasă. Și dacă nu o faci, ți-o ridică și aia e, sănătate.

Plus de asta, dacă după aia plecăm la colegii din Spania, chiar nu mai am chef să mai conduc încă 3000 de km și încă 3000 și tot așa. De aia s-au inventat avioanne, ca să poți să îți miști curul confortabil în toate locurile din europa. A, și încă un motiv, nu aveam chef să o duc în ianuarie, pentru că nu aveam cauciucuri de iarnă, în UK nu prea ai ce să faci cu ele și nu aveam chef să îmi iau, dacă tot nu o să o folosesc o perioadă.

Mna bun, zis și făcut, ne trezim de dimmineață, ne spălăm pe ochi și față, mâncăm puțină dulceață (la mine mai puțină, la ea mai multă) și hai la drum.

Ieșim din Liverpool voioși, mergem aproximativ 3 minute și bang, eroare în bord. Antiskid Service de urgență. Mi se mai întâmplase, știam că sunt niște senzori bușiți dar, dacă opream motorul în mers și reporneam, trecea eroarea pe off și nu mai apărea.

Problema era că degeaba l-am dat eu pe off, că la ON, peste 80 la oră, apărea iarăși. Iar acest antiskid, cel puțin la volvo, are calitatea minunată de a băga motorul în limp mode, merge cu putere extrem de redusă, la limita supraviețuirii, cât să ajungi unde te-ai pornit. Doar că noi de abia ne pornisem.

Ok, dacă tot am plecat, acum ce să facem. Dă-i-nainte cu tupeu. Dacă prindeam un pic de vale, în câteva minute prindea chiar și 120. Din păcate, dacă dădeam de o pantă, cât de mică, iarăși începea să moară și să moară și să mă ducă în 80.

Aaaanyway, după multe ore pentru niște amărâți de 500 de km, ajungem la 3 și ceva la ferry la Dover. Știind că un bilet e 49 de lire. Doar că e 49 doar dacă îl iei online. Altfel e 99 de lire sau 129 de euro. Iau biletul, înjur printre dinți, ajung în parcare, unde suntem întâmpinați de anunțui că ferry care pleca la 4 are întârziere, nu se știe cât, că sunt valuri mari. A plecat la 5.30. Și face cam 2 ore de traversare. Una peste alta, am ajuns la 7.45 în Dunkirk, adică 8.45, că se dă ceasul cu o oră înainte.

La Dunkirk, hai să băgăm de undeva motorină, că e pe gol totul, mașina consuma cam mult. Ajungem la prima benzinărie de pe waze, închisă. Ajungem la a doua, era o ditamai benzinăria, dar self service. Iar francezii, în benevolența lor, au decis că pompele de motorină sunt galbene. Singurul loc din lumea prin care am fost și nu au pompe negre pentru motorină sunt francezii. Și pe ele nu scrie ceva gen diesel sau ceva. Nu, e ceva fără nicio legătură, pipes, pneus, ceva stupid și inutil.

Mă duc, întreb un francez, care e pompa de diesel. Îmi arată că aia galbenă, plec, după care îmi dau seama că eu știu minim un străinez care zice diesel la benzină. Și stăteam în nedumerire. Oare e diesel, oare nu e? Noroc că francezul mi-a simțit poticneala și a venit la mine să măasigure că aia e motorina. A râs când i-am explicat că o vreau pe aia mai poluantă.

Facem plinul, dar acum ce facem? Era deja 9 și ceva, întuneric beznă, unde să ne ducem? Hai să mergem la Bruges, găsim o cazare. Ideea e că noi nu aveam asemenea traseu în cap, ci să ajungem la ferry pe la 10-11, să trecem în europa la maxim 13-14 și să îi dăm cu elan până la Viena. Lucru perfect realizabil când mergi cu 170-180, mai ales pe partea cea mai lungă, autobahnul german, fără limită de viteză. Lucru complet nerealizabil când mergi cu 60-80 la oră, 100 dacă ai noroc să prinzi șosea liberă.

Ajungem la Bruges, ne cazăm decent, nu prea ne era somn, din cauza nervilor și stresului, adormim pe la 2, la 6 sună ceasul. Haida la drum, că avem o grămadă de treabă. Și pornim. În paranteză fie spus, belgienii sunt cei mai proști șoferi din europa civilizată.

Trecem de Belgia, ajungem pe autobahn, râzând într-un dinte la vitezomanii care ne depășeau pe banda 1 cu 120 de oră, uite iubito, cândva și noi eram așa, liberi și tot restul. Brusc, începe să plouă destul de tare, când realizez că nici ștergătoarele nu sunt fix ceea ce trebuie.

Eu, între timp, din când în când, la opriri, mai încercam trucuri din cartea șoferului de Volvo, resetări diverse, coduri, consultat internetul, nimic. Din când în când mai încercam faza cu opritul motorului în mers, cu același succes ca și până atunci.

Și când eram cam prin mijlocul geografic al germaniei, încerc șmecheria într-o pantă de coborâre și mașina pa, nu a mai vrut să pornească. Am pus avariile, m-am târât ușor pe urgență, am frânat și dă-i din nou cheie. Brbrbrbrbrbr pla, nimic. După 2 faze de astea de vreo câteva secunde, văd cum se sting și avariile.

Na Costele, ce faci acum, mai exact? Pe cine suni, unde te duci? Afară ploua din ce în ce mai tare și mai rece, tirurile vâjâiau ca rachetele Tomahawk pe lângă noi, noi ne uitam unul la altul, deja se însera, începeam să nu mai devenim vizibili pe margine, visul oricărui șofer în altă țară decât a lui.

Cu un ultim zvâcnet de speranță, mai dau o dată la cheie și, victorie. Pornește. Ne descleștăm din asfalt, reușim să urcăm panta de vizavi cu 30 la oră, în aplauzele tuturor tirurilor care se strâsneseră kilometric în spatele nostru și dă-i bătaie mai departe. Ținta noastră, Viena. Asta e, acum nu mai eram deloc supărați, decât o mașină care nu merge, mai bine una care merge încet, nu?

Cu vreo 400 de km înainte de Viena, se opreise ploaia, de abia ne mai relaxaserăm puțin, la căldură, susura muzica în boxe și, deodată, tot bordul se face ca pomul de crăciun. SRS Airbag error, oprește urgent, că e de nașpa. Nu ar fi fost nimic dacă era doar cu lumini, dar tot curentul din interiorul mașinii dispăruse și, ce era mai nasol, porniseră ștergătoarele să funcționeze în ritm dement. Pe uscat, că nu mai ploua, desigur.

Bagă, încearcă resetare, sună pe socru-tău, să obții și alte opinii, nimic. Puneam contactul, ștergătoarele erau wiiiiiiiiiiiiiii, ca la concurs cine ajunge primul la capăt. Colac peste pupăză, trece pe lângă noi o sărăriță care presăra ceva pe asfalt. Moment în care am realizat 2 chestii, că o să ningă și că smegma aia, ajunsă pe geam și întinsă de ștergătoarele turbate nu o să se mai ia decât cu șpaclul. Am condus, restul de drum, adică vreo 20 de km, uitându-mă pe sub volan, singurul loc prin care se mai vedea afară câte ceva.

La benzinărie, îmi cumpăr o șurubelniță multitool (30 euro) și deschid capota, hai să mă uit, verific siguranțele, s-o fi ars vreuna din alea de mare putere. Le desfac și, în focul amorului, cu mâinile înghețate, reușesc să dau cu coada șurubelniței peste una din piulițele de 6 care țineau o siguranță de 80. Ia-o de unde nu-i, desigur, că a cazut printre mațele motorului, dar jos nu a mai ajuns.

Pun siguranțele la loc, dau la cheie, pla. Immobilised, check manual. Am transpirat brusc, deși eram în tricou și afară erau minus 3 grade. Na, acum ce faci? Între un polizei care era acolo dacă știe de un mecanic ceva, se uită la mine cu un dispreț suprem, mă studiază vreo 2 secunde, după care îmi aruncă un Nein, ich weiss nicht și își vede de treabă. Mi-a fost teamă că mă înțelege dacă îi zic să îmi sugă pla, am plecat. Am mai deschis odată capota, am strâns mai tare cealaltă piuliță și, cu mmoarte în suflet, dau la cheie. Victorie, a pornit!

Demarăm în trombă, atingem 90 în maxim 2 minute și teama se concretizează. Începe să ningă. Mai aveam 280 de km până la cazarea pe care o găsisem înainte de Viena. Pentru că, în Viena, nu mai găseam decât cazări de la 170 de euro în sus, este nuștiuce eveniment în zonă.

Și am remarcat că ninsoarea s-a transformat în ploaie doar când am auzit că îmi trec roțile printr-o fleșcăraie specifică și, când am pus frână, m-am dus ca Ioana Stăniloiu după bărbați care stau cu mamele lor. În derivă, pe la spate. Pentru că eu nu aveam cauciucuri de iarnă, că de aia mă grăbisem să ajung la București, să scap de a mai cumpăra 4 cauciucuri pentru un singur drum și atât.

Am pus avariile, am lăsat-o la maxim 60 și hai și așa la drum. Desigur, toate tirurile se ilumminaseră de fericire și mă depășeau, deși erau pe porțiuni unde nu aveau voie. Am mers așa mult timp, nu mai știu. Între timp, un domn cu un A140 ne depășește, se bagă brusc pe bandă, dă niște flașuri, niște claxoane și pleacă, plin de nervi. După vreo 5 minute, îl vedem că ne depășește din nou, cu același scenariu de lumini și sunete. Și, în maxim alte 5 minute, ne trage polizei pe dreapta.

Coboară naziștii la mine, hallo hallo, what is the problem?? Eram sigur că mm-a reclamat simpaticul de mai înainte, așa că m-am repezit să le explic că am probleme cu computerul de bord, că senzori, că nu am putere, nu depășesc 60-70, venim din Uk, suntem obosiți, avem cazare peste 17 km. Se uită unul la celălalt și unul zice ceva de gen Da, deci se pare că nu e din cauza anvelopelor. Mergeți cu grijă, bai bai și au plecat.

Ajungem la gasthausul vieții, acolo proprietari o familie de români. Domnii Pop, mai exact, ceva sași. A, români, hahaha, și noi români, știți vreun mecanic? Da, sigur că știu, eu, dețin un service.

Cred că acolo a început să se termine crash boom bangul ăla de drum. Pentru că domnul Pop, de la Gasthausul Transilvania, chiar avea un ditamai serviceul. Mi-a pus 4 cauciucuri de iarnă noi, 72 de euro bucata, o firmă de mare angajament, Lassa, nu am auzit în viața mea (pe amazon găsisem Firestone la 32 de lire, dar am zis că nu are sens să le iau, doar e un singur drum și nu ninge nicăieri), mi-a resetat erorile mașinii din calculatorul de bord, ne-am strâns mâinile și am plecat. Cu reparatie, roți, cazare, masă, i-am lăsat aproape 400 de euro pentru o seară. Mna, dacă nici românii nu se ajută între ei, de ziua națională a minunatei țări din care au plecat 🙂 Dar foarte drăguți domnii Pop, soția și fiii, recomand, chiar sunt mișto, iar cazare nu e vreun lux, dar e decent și curat.

Asta a cam fost tot, de acolo am plecat întins, pe la 11.30, după ce am depășit 80 kmph, erorile au apărut toate, la loc, dar știam că asta se întâmplă, așa că eram pregătit. După ce s-a terminat Austria, s-a terminat și zăpada, dar cine avea cauciucuri noi, de iarnă, de 72 de euro bucata? Cine? Cine??

Restul nu a mai fost nicio peripeție. Am ajuns în București la 2.15 noaptea, după 3 zile de condus încontinuu și aia a fost. Overall, am făcut un calcul al tuturor cheltuielilor avute pe drum, dacă aruncam mașina în Marea Nordului, ieșeam mult mai ieftin. Mult mai ieftin.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.