Am blogul ăsta din 2006. Din 2006 am scris, zi de fucking zi, câteva articole pentru voi. Nu, nu am făcut-o pentru voi, am făcut-o pentru mine și pentru nevoia mea de a mă face auzit cumva. Acum înțeleg că asta voia ADHD-ul de la mine, având în vedere că îmi repugnă aglomerațiile și discuțiile live cu oamenii.

Datorită acestui fapt am strâns, în anii ăștia, mulți amici, mai vagi sau nu, câțiva prieteni care mi-au rămas alături peste ani, înțelegând faptul că, dacă nu îi caut să îi întreb ce fac, nu înseamnă că nu țin în continuare la ei și că nu aș pleca la 3 dimineața să îi ajut, dacă au nevoie de mine, ci doar că așa sunt eu construit. Am avut și prieteni de circumstanță, care au fost alături de mine pentru că eram o celebritate locală și care au plecat singuri, atunci când nu au mai avut nevoie de mine.

Desigur, am avut și mulți oameni care m-au detestat și încă mă detestă, mai pe față sau mai pe la spate, cum fac fetele toate. I-am respectat întotdeauna, îți trebuie tărie să detești pe cineva și să îi spui asta, cu nume și prenume. Am avut și războaiele mele, mai mici sau mai mari. Pe unele le-am câștigat, pe unele le-am pierdut. Ca toți cei din jurul nostru. Fire de praf în cosmos, care nu își știu propria insgnifianță în fața universului.

Au trecut anii, au trecut oamenii. Am ajuns la o vârstă în care controlul de prostată e mai important decât războiul cu oamenii de pe internet. Nu mă mai interesează să am dreptate în fața nimănui, nu mai vreau să corectez lumea și nedreptățile ei, mă interesează ca anii pe care îi mai am de trăit, dacă mai sunt ani, să fiu fericit, să mă bucur de droaia de copii pe care mi-am făcut-o și de oamenii care îmi sunt alături de atâta timp. De restul chiar nu îmi pasă, mi-e egal cu zero de ce face oricine care nu este în raza atenției mele și în bula mea.

Am scris asta pentru că mă uit în jur, la oameni care au îmbătrânit, în diferite faze, alături de mine, în aceeași ciorbă mizerabilă numită internet. Oameni realizați, oameni puternici, oameni cărora nu le-a fost frică, în niciun moment, să își schimbe paradigma vieții, să o ia de la zero și să înceapă să se reinventeze altfel și pentru alții, inclusiv plecați departe de românia, în locuri în care mulți din noi nici nu gândesc să ajungă vreodată.

Și totuși, deși sunt așa, deși au ajuns departe, deși mai au un pic și își joacă nepoții pe genunchi, păstrează și continuă războaie personale vechi de zeci de ani. De la distanță, peste vastitatea internetului, sunt readuse la suprafață greșeli, răni, scăpări, totul într-un dans ciudat al unor umbre care încă nu știu că au murit.

Oamenilor. Dragilor. Prietenilor.
Ați trăit frumos. Ați crescut copii și alți oameni alături de voi. V-ați făcut datoria față de oricine a depins de voi.
Mergeți mai departe. Trăiți-vă viața actuală. Bucurați-vă de ea. Știți singuri că anii zboară într-o bătaie de pleoapă. Cui folosește să vă otrăviți singuri, rememorând întâmplări moarte pentru toți ceilalți? Cui îi pasă? Cui îi folosește? Cine își mai amintește?

Nimeni.
Singurii care își vor aminti vor fi cei ce vă iubesc, atunci când nu veți mai fi. Singurii care vor regreta vor fi ei, veți fi voi, privind în urmă și realizând că și un minut în plus alături de oamenii pe care îi iubești contează mai multă decât un minut petrecut în ură față de ceva ce nu mai există și asupra căruia nu mai puteți avea nicio influență.

Cele două copeici ale mele.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.