În şcoala generală nu am învăţat decât în clasa 1, de frică bătăilor ce mi le administra cu tandreţe, de 3 ori pe zi, mama. După aceea s-a prins că eu oricum învăţ în clasă, şi m-a lăsat în plata domnului. Nu luam niciodată premiu, cel puţin începând cu clasa a 5 a, dar asta se întâmpla numai din cauză că niciodată nota mea la purtare nu era 10.

În clasa a 6 a am devenit înţelept. Dădeam sfaturi de dragoste colegilor, ascultam suferinţele păsăricilor în devenire, ce mai eram un stâlp al comunităţii. Desigur, nimeni nu se prindea că prin asta îmi asiguram accesul la cele mai intime secrete ale viitorului sex feminin, proaspăt înmuguritor de bobiţe ce în timp se vor transforma în ţâţe.

Datorită înţelepciunii etalate, colegii mei de clasă s-au gândit să îmi facă o surpriză. Şi la următoare adunare de detaşament, au dat-o jos pe fosta comandantă (Adriana Bascoveanu, o să o ţin minte toată viaţa, avea de pe atunci nişte picioare lungi aproape cât mine. Nu ştiu dacă am menţionat, dar eu când eram mic, apăi chiar că eram mic, prin clasa a 9 a aveam 1, 40) şi m-au făcut pe mine comandant de detaşament. Spre surpriza sărmanei diriginte, care nu înţelegea ce naiba se întâmplă.

Muamă, vă daţi seama ce mândrie pe mama. Băiatul ei, comandantul. Deja mă vedea comandant de unitate, UTC-ist, exponent de elită al comunismului.
Numai că eu aveam cu totul alte planuri.

Îmi făcusem nişte prieteni grozavi. Toţi ţigănuşii din jurul şcolii erau tovarăşii mei. Iar tovarăşii se preţuiesc şi se antrenează.
Iar ei mă antrenau în ce ştiau ei mai bine. Adică jocurile de societate numite gropiţa şi liniuţa.

Gropiţa e un joc care se practică pe pământ. Se joacă făcând o gaură cu tocul de la pantof, de preferinţă rotundă, în pământul reavăn din spatele şcolii. Cam la 10 paşi se trasează o linie, de la care se aruncă monezi spre gropiţă. Câştigă desigur, cel care bagă moneda înăuntru primul, câştigând totodată şi moneda adversarului.

Liniuţa e mai simplă. Se ia un zid sau o linie pe pământ şi se aruncă monezile către ea. Câştigă cel care aruncă mai aproape.

Deci eram regele sporturilor ăstora. Veneam la şcoală cu o monedă de 25 de bani şi în pauze sau la orele plicticoase, câştigam bani de la băieţi. Bani rapid transformaţi în ciunga băieţ guma băieţi, cornete de seminţe, mingiuţe colorate de popcorn, susan, acadele în formă de cocoş, toate cumpărate de la mamele afaceriste ale celor cărora le luam banii, tovarăşii mei ţiganii.

Într-o zi, aveam oră de fizică cu directorul şcolii, domnul Albin. Din păcate pentru el, eram prins într-un joc fenomenal de gropiţă. Venisem ca deobicei, cu 25 de bani şi ajunsesem la suma de 11 lei. Şi eram pe val. Nu m-aş fi dat dus nici cu autotractorul.

Din păcate pentru mine, unul din colegii de clasă ştia cam pe unde îmi pierd timpul, recte în spatele şcolii şi nu a pierdut ocazia de a mă da pe goarnă.
Şi a venit domnul Albin. Iar eu eram îmbrăcat în mândra cămaşă albă de pionier. Cu cravata la gât. Cu şnurul galben atârnând de pieptu-mi puternic. Transpirat tot, înjuram şi dădeam cu unghia în monezi.

Doamne, ce scandal. Ce urlete. M-a adus de urechi în clasă. Un element depravat, o ruşine naţională, o pată pe obrazul său şi pe steagul unităţii pe care o conduce. Cum au putut să aleagă drept comandant un asemenea om? Domna dirigintă ce păzeşte? Ce e aici, democraţie prost înţeleasă?

S-a făcut adunare de unitate, s-au strâns toţi copiii în careul şcolii, mi s-au smuls în mod oficial de la piept însemnele de comandant de detaşament (le-a luat altă bunăciune pe care nu o să o uit, Mihai Mariana), mi-a fost luată cravata de pionier. Ce să mai, umilinţă maximă. Desigur, cravata de pionier mi-au dat-o înapoi, că trebuiau să aibe la sfârşitul anului 100% pionieri.

Doamne ce rău mi-a părut. Îmi venea să plâng de draci.

Vă daţi seama, lăsasem pe marginea gropiţei 11 lei!

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.