Ce sunteți voi?

Foarte frumos descris ! Bravo !

Cu bunăvoința lu’ nenea Cetin, aș mai adăuga (umil) că întrebarea poate să primească un răspuns și nițel filozofic (deși nu înghit materia):

Ceea ce (eu personal) mă consider EU, este suma reacțiilor electrice și chimice din creier, un organ de o utilitate grav subestimată de lumea în care mă scald. Și nu mă refer la incredibila capacitate de a controla tot organismul uman, ci la conștiința pe care o generează cele 33 de miliarde de neuroni din care este format doar cortexul frontal.
Iote un documentar în 6 episoade pe care eu l-aș face lectură obligatorie în școală:
www.imdb.com/title/tt0420372/

Folosind știința și metodele ei recente, doctorul “neuroscientist” Susan Greenfield reușește pe parcursul poveștii să explice trăirile, emoțiile, fricile, percepția spațiului înconjurător, motivul pentru care suntem ceea ce suntem … mergând până la dragoste și religie.

În documentar sunt prezentați oameni care în urma unor accidente au suferit pierderea unor regiuni din creier, iar în urma unui CT, doctorul Susan a confirmat ce părți ale cortexului se ocupă de fericire, apreciere, înțelegere, frică, dezgust, interfețe (văzul, auzul, etc.).

După ce creierul nu mai primește resurse, tot ceea ce EU sunt, dispare într-un neant cosmic de o nemărginire debordantă. Și pentru că nimic nu se distruge sau se generează, ci totul se transformă, toți atomii din corpul meu neînsuflețit vor purcede la a randomiza alte forme de materie în univers, ei însuși fiind generați de explozia unei stele.

Există mai multe stele în universul observabil, decât granule de nisip pe toate plajele și deșerturile din lume. Și cu toate acestea, există mai mulți atomi într-o singură granulă de nisip, decât stele în universul observabil. Dacă îmi aduc aminte corect, ceva de genul 10 la puterea 22 (adică un 1 urmat de 22 de 0) – stele în universul observabil și 10 la puterea 24 – atomi într-un grăunte de nisip. Niște numere pe care nici măcar creierul nostru maiestuos nu le poate înțelege.

Inteligența este un by-product al vieții în general. Iar faptul că mie mi se pare că gândesc din cap, că văd lumea de acolo de sus și că pot măcar spera că înțeleg ceva din ce se întâmplă în jurul meu, mă va fascina mereu!

Apropos, ochii văd mereu nasul, dar creierul decide să nu-l proceseze.
Și acum, toată lumea realizează că își poate vedea permanent propriul nas.