A trebuit să fac rost de cărțile de pe o listă de lecturi recomandate (sau obligatorii? nu știu exact) din școală. Hint: Scribd.com este o resursă foarte bună pentru mizeriile astea.

Partea cea mai bună, la Scribd, este că, tot acolo unde sunt operele, sunt și comentariile literare obligatorii, cerute de către iluștrii profesori de română de clasa a 7 a.
Vă zic cu sinceritate, au trecut 37 de ani de când eram acolo, așa că, evident, am uitat cum e. Am uitat, practic, toată școala românească, comentam ieri, cu nevastă-mea, că aș fi putut da skip la tot liceul fără să existe măcar un regret, nu am învățat absolut nimic important din ceea ce nu aș fi știut deja, iar produsul brut intern al regatului Brunei, în 1989, l-am uitat, deci nu pare să fi fost ceva important.

Sunt sigur că ați uitat și voi prin ce gunoi ați trecut și ce ați fost obligați să memorați. Dar să vă readuc aminte, că de aia e moșul Cetin aici. Fiți atente:

Umbra lui Mircea la Cozia.

Titlul „Umbra lui Mircea. La Cozia” este profund semnificativ, servind drept preambul la temele de reflecție ale poeziei.

Prin componenta sa duală – „Umbra lui Mircea” și „La Cozia”, titlul evocă prezența spectrală a domnitorului Mircea cel Bătrân, întemeietorul mănăstirii Cozia, subliniind o legătură indisolubilă între figura istorică și locul sacru.

Astfel, „umbra” capătă o valoare simbolică, sugerând reverberația trecutului glorioas al Țării Românești în contemporaneitate, în timp ce referința la mănăstirea Cozia încarcă spațiul geografic cu valențe istorice și spirituale.

Nu e așa că e ceva absolut normal să folosești genul acesta de discurs și cuvinte, la 13 sau 14 ani? Preambul, prezență spectrală, legătură indisolubilă (practic, nu știu dacă au ajuns să învețe ce e aia solubilitate, ca să înțeleagă ce înseamnă indisolubil), reverberația trecutului glorios în contemporaneitate cu valențe istorice și spirituale cred că și acum v-ar pune probleme de înțelegere, la prima citire, pentru majoritatea.

Prima strofă, „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”, introduce cititorul într-un peisaj nocturn, încărcat de istorie și mister. Referințele la natură și la elementele istorice (Oltul, Dunărea, mănăstirea Cozia) în contextul apariției fantomei lui Mircea cel Bătrân, nu doar că oferă o dimensiune temporală vastă, ci și subliniază continuitatea și perenitatea spiritului românesc.

Ziceți repede, din prima, ce înțelegeți prin dimensiune temporală vastă și ce reprezintă, pentru voi, perenitatea spiritului românesc.

Caracterul solemn și tonul adorativ față de figura istorică a lui Mircea cel Bătrân transformă poezia într-o odă, în timp ce reflexivitatea și meditația asupra trecutului, prezentului și eternității îi conferă trăsăturile unei elegii.

Elementele descriptive, precum evocarea peisajului nocturn de la Cozia, adaugă, de asemenea, valențe specifice pastelului.

Voi ați reflexivizat asupra trecutului, prezentului și eternității, dar mai recent, așa?

Prezența eului liric în „Umbra lui Mircea. La Cozia” este evidențiată prin numeroasele mărci lexico-gramaticale personale și prin adresarea directă la diferite elemente și personaje din text.

Anyway.
Trăiesc din scris de aproape 20 de ani. Efectiv scriu lucruri zilnic, din capul meu. Din fericire, orele de limba română, din școală, nu au avut niciun efect asupra mea și nu m-au interesat, altfel aș fi apucat-o pe drumul muncilor agricole, doar ca să scap de cretinătățile astea.

Vă întrebați de ce copiii sunt sau par proști? De ce nimănui nu îi place ora de limba română? Uite de asta. Pentru că profesorii de limba română sunt niște fosile cretine, care folosesc un limbaj decrepit și, ineluctabil, mort, pentru că nimeni nu încearcă să vorbească pe limba și limbajul copiilor, nimeni nu încearcă să îi facă să înțeleagă ceva din ce se predă. Trebuie să știe că contemporaneitate și valențe istorice, să scrie la teză și așa domnu profesor, care, altfel, nu ar fi bun nici la mutat bălegarul de la vite, să își justifice salariul.

Despre restul, nici nu mai vorbim. Literatura românească e blocată în Moara cu Noroc, Moara lui Călifar, Ionel Teodoreanu, Arghezi și morții mă-sii. De atunci, nu a mai apărut niciun autor, nimic, nimeni nu mai scrie nimic important, nimic de valoare, așa că ne vom raporta doar la niște mizerii vechi de 200 de ani, scrise într-un limbaj arhaic, fără nicio legătură cu prezentul și, cu siguranță, fără legătură cu viitorul copiilor care, cică, la școală se pregătesc pentru el. Când ei, de fapt, sunt doar motivul pentru care ia salariu un incompetent.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.