De ce nu mai există jurnalism auto

Am citit ieri sau alatăieri un review la Dacia Spring, review care mi-a adus aminte de ce nu mai există jurnalism auto în românia și de ce pișcotăreala obosită a omorât profesionalismul.

Designerii care au conceput Dacia Spring – de fapt Renault Kwid, pe care modelul se bazează – au reușit o performanță incontestabilă. În pofida faptului că dimensiunile sunt unele de clasă mini, cu o lungime de 3,73 metri și o înălțime de 1,51 metri, apariția lui Spring, nu doar în fotografii, ci și în realitate, este una impozantă, ce te duce cu gândul la un mic SUV.

Mașina e mai mică decât un renault Zoe și arată ca un Ford Ka. Să îmi explice și mie cineva ce e impozant la o asemenea mașină, altundeva decât în pozele din kitul de presă, unde pare tanc, vizibil manipulate, pentru că arată că ocupă un loc de parcare desenat pe stradă, lucru imposibil, alea au 4metri plus, depinde de loc.

Portbagajul este destul de mare pentru acest segment, 290 litri
Formularea asta dementă a distrus totul în jurul ei. O găsești la toate troacele de pe stradă, analizate de jurnaliștii lui fried fish. Este destul de mare pentru clasa ei. Sigur, intră 2 sacoșe de Cora fără probleme.

Odată pornită, mașina surprinde prin agilitate și prin sunetul pe care îl scoate. Cuplul maxim, de 125 Nm, este disponibil instantaneu, iar puterea maximă, de 44 CP (33 kW), se resimte în scurt timp, în pedala de accelerație.

Accelerația de la 0 la 100 km/h nu este un spectaculoasă, 19 secunde sunt multe, orice ai spune, indiferent despre ce mașină vorbim, dar trebuie să recunoaștem că sunt reprize care surprind, în special cele de la 0 la 50 km/h (5,8 secunde). Mașina permite astfel depășiri vioaie ale mașinilor lente

Repetați după mine, 44CP și depășiri vioaie. Dacă de la 0-100 are performanța unui TIR, facem de la 0 la 50, că scad secundele ca apa în paharul însetatului.

Pe drumul București – Ploiești (67 km), am condus în regim economic, cu un consum mediu afișat la finalul drumului de 12 kWh/100 km. Nu am făcut eforturi speciale, ci doar am evitat accelerațiile bruște, depășirile și abuzurile. Viteza medie a fost de 48 km/h. Am pornit căldura pentru o parte a drumului, iar la final bateria afișa o rezervă de 71% și o autonomie rămasă de 152 km, în condițiile în care autonomia maximă este 230 km (305 km în regim WLTP City), dar la plecare era afișată o autonomie de 206 km, cu bateria plină.

Anyway, oamenii ăștia și-au pierdut busola. Ei, la cel mai propriu mod, nu înțeleg că utilitatea lor, munca lor, cariera lor, este dedicată cititorilor, nu clientului de publicitate, nu dealerului auto, nu intereselor meschine.

Au mai uitat și să evalueze cărei clase de clienți se adresează mașina pe care o testează. Pentru că, în general, nu se adresează persoanelor cu handicap, oamenii, când se îndreaptă spre așa ceva, știu ce așteptări au de la o asemenea mașină low cost și vor să afle detaliile reale din spatele acelei mașini. Nu mă interesează să fiu mințit că are un portbagaj spațios, că singurul lucru mai nasol e că sunt plasticele mai ieftine și că trebuie să îți cauți poziția la volan. Eu vreau să știu dacă merge mașina, dacă face ce zic ăia în leaflet, chestii de astea.

Și nu, faptul că vai, dacă scriu de rău de mașină nu mai primesc mașini la test NU E O SCUZĂ. Jurnaliștii PUTERNICI sunt făcuți de public. Trebuie să fii atât de bun și atât de mare încât să nu poți fi ignorat, așa cum suntem eu cu Vali. Ați ajuns așa doar din vina voastră și pentru că vă place pișcotul.

LE: Nu a; vrea să se înțeleagă greșit. Consider că existența unei mașini electrice care poate ajunge la un preț de 9000 este genială și că are un target extrem de consistent. Problema mea nu e cu mașina.