Nu toți copiii sunt la fel

Citeam articolul acesta de la Andrei și zâmbeam așa, ca un părinte experimentat vs unul mai neexperimentat.
Exact prin asta am trecut cu primul copil, minunata mea fiică mai mare, care mai are puțin și trece la gimnaziu. A descoperit primul ei telefon pe la vreo 1.5 ani, ocazie cu care mi l-a și distrus, pentru că îi creșteau măselele și l-a ros pe ascuns, astfel încât ecranul lui iPhone 3G a început să facă chestii de alea din matrix. No joke.

Bine, în perioada aia, dar pe la vreo 2 ani, am primit la teste un laptop Panasonic supranumit indestructibil. Făcut pentru cele mai grele condiții, să funcționeze în apă, sub apă, la adâncime, în gheață sau în mină, eram invitat să mă urc pe el și să țopăi, ca să văd că sunt pentru heavy using. A ajuns pe mâna fiică-mii și, din prima mișcare, i-a smuls 2 taste. Până să ajung eu, îi smulsese deja încă 3, pentru că se detașau ușor. 2 din ele erau rupte definitiv. Dar laptopul într-adevăr, rezistent de altfel, dar neprotejat total pentru invazia kinderilor.

Așa. Fiica era cel mai mare fan al aparaturilor. Se juca pe telefoane, apăruse și iPad 1, care era mai mare și mai greu decât ea, își instala jocuri, se mieuna cu Talking Tom, făcea scandal la mine dacă îi făceam program de acces, tot tacâmul.

Ei bine, pe la 2.5 ani sau 3, nu mai știu exact, a renunțat complet la toate electronicile. Nu a mai vrut să se joace pe ele, zero chef, a început să aibă alte pasiuni, desena, construia, plastiline, nisipuri kinetice, tot felul de tâmpenii. Telefon sau tabletă, zero interes, cel mult îl lua ca să dea pe youtube să asculte muzică.

În schimb, fiul a fost fix la 180 de grade. Noi, știind cum a fost la Aisha, nu ne-am făcut niciun stres, i-am făcut cunoștință cu toate prostiile posibile, el se juca jocuri reale pe telefon de pe la 1 an jumate fără stres, țin minte că eram odată cu el la biliard și se plictisea, așa că i-am dat telefonul, ca orice părinte responsabil și cei care erau cu noi erau uimiți, că el nu putea încă să meargă bine, dar știa să deblocheze telefonul și să își dea drumul la jocuri, când se plictisea, închidea, deschide altul etc.

Doar că lui nu i-a trecut niciodată. Am tot așteptat să renunțe singur, dar nu s-a întâmplat, dimpotrivă, pasiunea lui pentru toate kkturile IT a crescut. Nu am mai reușit niciodată să îl dezvățăm cumva de ele, până și acum răsplata cea mai mare pentru el este să îl lași o oră pe telefon sau pe Nintendo/Playstation/name it.

Ideea e că nu trebuie să te bazezi niciodată pe precedentul copil sau pe poveștile pe care le auzi de la prieteni sau online. Niciun copil nu e la fel cu celălalt, într-o familie și, dacă atunci când sunt mici, sunt cam râme și nu te aștepți la prea multe, deja când cresc, diferențele devin extrem de vizibile, nemaivorbind de faptul că ei aleg să facă invers ca să fie diferiți de frate sau soră. De exemplu, fiica nu mănâncă McDonalds, deși îi place, pentru că îi place lui frate-su, așa că clamează peste tot că îi place KFC. Deși știu sigur că nu îi place, de aia mănâncă doar cartofii. Fiul, fiind mai pacifist, mănâncă din ambele.