M-am uitat zilele astea la o serie pe Netflix, ceva cu American Barbecue (foarte mișto, recomand, vă arată o față a mâncărurilor americane care nu are legătură cu McDonalds, deși, să fiu sincer, cam exagerează cu macandcheese la orice. La început eram destul de meh, văzând câtă dulceață pun prin mâncăruri, lasă-le naibii de cupcakes dulci cu jumări, dar am făcut și eu o salată de fasole cu ceapă, ulei balsamic și dulceață de zmeură și a ieșit într-un mare fel, așa că nu mai sunt atât de meh)

Anyway, m-am uitat și, dintre toate, mi-am adus aminte de ce nu îmi mai place să mă uit la genul acesta de competiții. Toată lumea, când e eliminată, este foarte fericită, este de acord cu decizia juriului, e fericită pentru adversari, îi strânge în brațe, ce fericit sunt că am pierdut, incredibil.

Mai las-o-n mâna mea de treabă, că aia nu e reacția normală a unui om care a muncit ca un salahor ca să ajungă acolo și e trimis acasă. Reacția e de supărare, îți vine să urli, să dai cu basca de pământ și să pleci nestrângând mâna nimănui, darămite să îi iei în brațe cu fericire.

Serios, corectitudinea asta politică poate că are și lucruri bune, cine știe. Dar, pe bune, are mult prea multe lucruri proaste. Nu mai avem dreptul de a fi supărați că am pierdut, trebuie să fim samuraii secolului 21, să ne înghițim lacrimile și să mergem să ne facem seppuku acasă, pentru că, în public, trebuie să părem cei mai fericiți că s-a făcut dreptate și am fost trimiși acasă pe merit.

Și nu e ok, deloc. Se pierde o parte importanță a ființei umane, a naturalului, a psihicului, totul sub o mască albă de zâmbet care nu spune nimic.
Aștept și eu primul concurent care, după ce e eliminat dintr-o emisiune, trântește ce are în mână, le arată degetul mijlociu juraților și pleacă acasă M**e mă, incompetenților! AIA e o reacție umană la cald, nu zâmbetele alea seci, de vagen obosit.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.