Bătaia e ruptă din rai

Scris de G.A.

Se spune că bătaia e ruptă din Rai. Tind să cred că nu e adevărat. Cel puțin mie nu mi s-a părut că bătăile încasate ca și copil au fost rupte din rai, sau că au avut ceva Dumnezeiesc în ele. A deschis Cetin o rană veche prin ultimul articol, mai ales partea din final, unde zicea că știe că și noi am luat bătaie. M-a dus cu gândul la trecut, la lucrurile pe care aș vrea să le uit, dar nu am cum, deoarece mă bântuie în fiecare zi și la fiecare pas.

Nu am povestit multor persoane prin ce am trecut, sunt și unele lucruri pe care nu le voi dezvălui probabil niciodată, deoarece sunt mult prea dure și nu aș putea nici să le articulez foarte bine, deoarece de fiecare dată când ajung la astfel de discuții, când mă deschid partenerei de viață și povestesc frânturi din aventurile prin care am trecut, mi se înmoaie genunchii și simt cum mă cuprinde un tremurat incontrolabil. Știu că probabil vor fi câțiva ”cetiniști” care mă vor lua la mișto, dar mi-am asumat asta înainte de a mă apuca de scris.

Singurul de la care am primit corecțiile a fost tata, om format în armată, toată viața lui făcând parte din această instituție, om respectat și apreciat de colegi și prieteni. Ceea ce nu știa nimeni e ce se întâmpla acasă, în timpul lui liber. Nu mă înțelegeți greșit, nu era cu bătaia în fiecare zi, dar când se întâmpla s-o primesc, era crunt. Nu știu exact cum s-a întâmplat, cum s-a ajuns la situația respectivă, dar știu că pe la vârsta de 3-4 ani, când am început să înțeleg lumea din jurul meu, trăiam deja cu frică, să nu cumva să îi ies din cuvânt, să nu cumva să cer ceva, pentru că știam din start că răspunsul este NU.

Eram un copil căruia îi plăcea să citească, să socializeze, să își exprime sentimentele, elev premiant din clasa I-a până la sfârșitul liceului. Dar zi de zi simțeam cum lumea mea se prăbușește, mă uitam cum ieșeau copiii la joacă pe străzi, în timp ce eu trebuia să stau încuiat în casă. Să nu cumva să mă strice anturajul, cică. Prima bătaie pe care mi-o amintesc cu adevărat a fost fix din această cauză, am vrut să ies la joacă și am încălcat regula de a sta încuiat în casă. După o tură de 24 de ore, așteptându-mă cu un băț (atunci mi se părea mai degrabă o coadă de mătură), m-a întrebat ce am vrut să fac. Înainte să apuc să răspund ceva, deja începuse să folosească bățul pe post de bătător de covoare, lovind numai la picioare, și nu s-a oprit decât atunci când s-a fărâmițat nuiaua, rămânând doar bucata ce o ținea în mână. Era vară, iar picioarele mele purtau dungi de zebră însângerate, m-a întrebat o vecină ce am pățit, eram cu mama de mână, am spus că e de la tata, iar urmarea acasă a fost o altă bătaie că de ce povestesc altora ce am pățit.

Au trecut ani de zile, traumatizat, cu tot felul de interdicții, bătăi pentru nota 9 luată la școală, învățam de frică, nu de plăcere, nici nu pot exprima în cuvinte cum se simte un copil de gimnaziu care nu vrea să meargă de frică acasă ca a luat nota 8 la gramatică de exemplu. Eram îngrozit și singura mea salvare și relaxare erau bunicii, unde mergeam cu drag și îmi petreceam weekend-urile, erau la 10 minute de mers pe jos. Simțeam așa o ură atunci, uneori după o ceartă nemeritată sau o palmă fără rost mergeam în camera mea și în hohote de plâns mă loveam cu capul de perete ca să mi se pară mai suportabilă durerea ce o aveam în suflet. Sunt sigur că au fost și momente plăcute și frumoase în familie (de mama nu s-a atins absolut niciodată), dar au fost eclipsate sau pur și simplu șterse din mintea mea.

Altă dată, eram la liceu, numai ce a apărut internetul pe modem de 56kb, începeam să învăț și eu din tainele web-ului, miRC, etc. Vin acasă într-o duminică de la bunici, pe masa din bucătărie găsesc un plic cu un biletel ”Uită-te în plic, discutăm când vin acasă, suntem la gratar”. În plic era o factură de câteva sute de lei (destul de mult pe atunci) la telefon, datorită unei convorbiri de 2 ore în Olanda sau ceva de genul. Se făceau pe atunci astfel de mânării, știam că și alții au pățit, deși nu sunase nimeni. Știind ce tratament urmează să primesc atunci când va reveni acasă, caut o explicație, ceva cu care să mă scot, știind că iar mi-o iau pe cocoașă nevinovat. Mă uit pe data convorbirii, era fix în săptămâna în care eram toți plecați de acasă la bunicii din altă zonă a țării, părinții tatălui meu. Mândru de descoperirea făcută, mă rog de un vecin să mă ducă la locul de grătar, să le demonstrez că nu eu am sunat, că nu am fost niciunul acasă în ziua aceea. Ajung la locul unde erau ai mei, cu plicul în mână, merg spre tata să îi arăt data efectuării apelului, moment în care zdraaaang, două palme peste bot : ”Nu ai citit că vorbim acasă, ce cauți aici, vrei să mă faci de rușine?”.

Am ajuns să fiu un copil timid, începusem să fiu tot mai închis în mine și să ascund lucruri de părinți, să ii mint și să încerc să îmi văd de școală. Lucru ce a dus la alte probleme, mai grave și mai greu de explicat și povestit. Sunt multe alte evenimente pe care aș putea să le descriu, dar deja m-am întins destul de mult și o să merg spre deznodământ. Ideea e că, la o fază ce mi-a umplut paharul, după o bătaie pentru că nu am ajuns acasă la ora la care mi s-a spus și am și mințit privind locul unde am fost (am avut voie să merg la cinema, dar am ales să merg cu colegii la darts), tata, urcat pe mine după o serie de pumni, îmi aruncă o privire de dispreț și îmi spune : ”Ești un căcat, asta ești !”. Având deja 18 ani, a doua zi am plecat de acasă, fără să știe nimic de mine timp de vreo două săptămâni. Acesta a fost impulsul de care a avut nevoie pentru a-și revizui comportamentul și mentalitatea. Știu că au fost câteva zile în care a fost oribil pentru ei ca părinți, mai ales pentru mama mea, dar a fost un rău necesar până la urmă. Schimbarea nu s-a petrecut peste noapte, evident, dar din prima zi în care m-am întors mi-a promis că nu mă va mai atinge și mă va lăsa să imi trăiesc viața și s-a și ținut de cuvânt. Am terminat liceul, o facultate și între timp am și plecat din țară. Însă în anii de până la plecarea mea…

După atâția ani trecuți merg cu drag acasă la părinții mei, știu că am un prieten adevărat în tata, iar schimbarea lui este pur și simplu incredibilă după tot acest timp. Știu că el este o excepție într-o lume în care unei asemenea persoane îi este greu spre imposibil să se schimbe în bine. Uneori mă gândesc la alți copii care probabil au rămas complexați, au ajuns la rândul lor bătăuși sau au sechele atât de grave încât niciun psiholog sau psihiatru nu îi mai poate ajuta.
Morala : NU VĂ BATEȚI COPIII – NICIODATA !!!