Era o vreme rece, de profesoară de geografie cu degete hieratice, întinse prin păr zgribulit, de elev prins la copiat la o lecție despre pădurile de foioase ale româniei și distribuția lor globală în arealul bazinului carpaților meridionali. Ploaia curgea strâmb pe lucarnele triste, ce își aruncă ochii orbi către un soare ipotetic, care e ca gravitația, știi că e acolo, dar nu mai reușești să îl vezi.

Din când în când, pe străzile de fum trece câte o mașină cenușie, lăsând în urmă un făgaș vremelnic prin apa ce cucerește totul, în asaltul ei feroce spre ninsoarea ce-o simte venind din urmă, ca o bătrânețe subită, plină de artrită și facies terminal.

Mi-e frică. Ia-mă în brațe.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.