Cred într-unul dumnezeu, tatăl a tot țiitorul și a toate făcătorul.

Nu o mai țin minte decât vag pe bunica. A murit când aveam 11 ani și pur și simplu, toata amintirea mea cu ea s-a șters. Nu reușesc să mi-o amintesc nici măcar cum arăta fizic, toate imaginile sunt doar din fotografiile ce le avem. Rețin doar o femeie micuță și slabă, pe un pat de spital, care mă atinge pe obraz și îmi spune ceva. Dar nu știu ce și nu am mai apucat să întreb, pentru că m-au scos afară din salon. Bunica murea și nu trebuia să văd asta. Un psiholog ar spune că ștergerea memoriei se numește șoc posttraumatic.

Spre deosebire de bunica, bunicul nu a încercat niciodată să îmi îndese religie pe gât. Nu m-a forțat să stau în genunchi seara și să spun rugăciuni, nu m-a dus cu forța la biserică, deși el și bunica erau epitropii bisericii din sat, într-un cuvânt, m-a lăsat să mă dezvolt așa cum am vrut și cum am simțit eu.

Îl țin minte pe bunicul, dar mi-l amintesc doar bătrân. Avea peste 80 de ani și de ani și ani de zile, în fiecare zi, de 3 ori pe zi, același ritual. Dimineața, după ce se spăla pe ochi, îngenunchea lângă patul înalt, cu pilotă uriașă din puf de gâscă, cu privirea la icoana din lemn, pictată de mână, probabil veche de sute de ani și spunea rugăciunea. La prânz, de oriunde ar fi fost, se întorcea, intra în casă, își descălța cizmele, după care îngenunchea, în același loc, la aceeași icoană veche, pătată de fum și de ani. Iar seara, înainte de somn, la ora 9 fix, aceeași îngenunchiere, în același loc, cu aceeași rugăciune.
Cred într-unul dumnezeu, tatăl a tot țiitorul și a toate făcătorul.

Odată, când eram doar tânăr și prost, când încă încercam să le impun altora credințele mele, l-am întrebat:

Bunicule, dacă nu există dumnezeu, de ce te mai chinui? De ce te rogi, de ce mergi la biserică?

M-a privit cu ochi grei, după care a privit în pământ:

Tot ce fac eu pe lumea asta este pentru ca poate, la un moment dat, o să o mai pot vedea pe Ștefánia. Dacă greșesc, așa să fie, timpul trece degeaba pentru mine oricum.

Mi-e dor de tine, bunicule.
Sper că ți-a reușit pasiența.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.