Contul meu
Sunt un tip foarte uituc, ametit si neatent. E posibil să fie și un pic de ADHD la mijloc, dar asta nu vom ști niciodată, nu? Uituc, adică uit de la mână până la gură lucruri, de când mă știu. Dacă îmi spui cum te cheamă, voi uita în următoarele 10 secunde.
Ce m-a afectat mult a fost partea în care sunt incapabil de a mă concentra să găsesc lucruri prin casă, la cerere. Mi-am încasat tone de palme pentru că eram trimis să aduc ceva de undeva, mă duceam și nu îl găseam. La modul că putea fi o cutie de chibrituri, de exemplu, pe o vitrină, iar eu nu o vedeam, oricât de mult mă concentram în a o căuta printre alte lucruri.
Mi-am făcut, de-a lungul anilor, o bulă de viață în care să mă descurc mai ușor, în pofida problemelor de gen. Întotdeauna țin în buzunare lucrurile într-o anumită ordine, telefon in dreapta, chei in stanga, portofel la spate. Dacă vreau să caut ceva undeva, dau cu mâna ca la șters praful sau iau tot ce e în fața ochilor, bucată cu bucată, până găsesc sau până pot spune cu acuratețe că ce caut nu e acolo. Am niște înlănțuiri mentale pe care le fac de fiecare dată, care mă ajută să depistez lucrurile de care am nevoie, mai ușor.
Din păcate, copiii mei cei mari îmi moștenesc mărețele calități. Amândoi uituci, amândoi amețiți, amândoi își caută telefoanele în timp ce le au în mână și, doamne ferește să îi trimiți să caute ceva, pentru că e tragedie, chiar dacă le caută amândoi. Și au moștenit un plus de neatenție de la mama lor, adoră să meargă cu spatele prin magazine, eventual împingând un căruț.
Mă gândesc că dacă în copilărie cineva ar fi stat să urmărească prin ce trec și să nu presupună că le fac anumit, pentru că sunt al dracului pielea pe mine, brânză bună în burduf de câine, poate, în timp, lucrurile s-ar fi rezolvat, cu blândețe, cu atenție și cu susținere. Poate dacă cineva ar fi râs cu mine, când pățeam așa ceva, nu le-aș mai fi considerat coșmaruri. Poate.
Desigur, nu s-a pus vreodată problema de așa ceva. Dar încerc să nu transmit asta copiilor mei. Mi-am adus aminte de asta când am găsit, acum câteva zile, airpodsurile fiică-mii abandonate prin bucătărie. Și am fost tentat să fac exact așa cum îmi făceau mie, gen Vezi că ți-ai lăsat căștile abandonate, poate te duci și tu să le cauți și să le pui la loc. Da, iată, deși lucrez zilnic să scot din mine toată putreziciunea pusă de părinți, câteodată ies la suprafață, ca un bulbuc de catran, gata să mai distrugă o viață.
Chiar sunt curios, alții cum se descurcă cu lucruri de genul acesta, când e vorba de a-și proteja copiii? Desigur, dacă ești de părere că ai luat bătaie când erai mic, dar era meritată, nu sunt curios. Din păcate, ai pierdut lupta, sindromul Stockholm a fost mai puternic decât tine.
NOU
Nu ca vreau sa ii scuz pe parinti, dar erau alte vremuri, lumea era in mare parte ignoranta, nici nu se concepea ca nu poti era evident ca de fapt nu vrei. Eu nu cred ca mai exista cineva care isi bate copilul pt asa ceva in zile noastre!
NOU
De câte ori nu ai văzut părinți care își iau copchii la cearta/palme doar fiindcă au căzut pe jos/s-au lovit/s-au murdărit?
Nu am copil, dar mereu mi s-a părut absurd sa certi copilul când pateste ceva fără vina lui.
NOU
era zilele trecute una in carrefour, l a măcelărit pe fi su pentru ca se pusese n genunchi. cu urlete, japjap peste cap. nu avea 30 de ani
NOU
Sunt plecat de 15 ani din Romania! Unde sunt acum daca iti bati copilului in public ai mari probleme cu autoritatile, nu intru in amanunte. In 15 ani nu am vazut asa ceva, de fapt nu imi amintesc nici macar pe cineva care sa urle la copil. Speram ca s-au mai schimbat lucrurile in Romania. Din pacate se pare ca nu prea!
NOU
Era ignoranta, pentru ca, era comunism, toti trebuia sa prospere, prosti sau destepti, avorturile erau interzise, contraceptia interzisa, educatia sexuala la fel de zero ca azi. Vroiai sau nu, daca ramaneai gravida, era problema ta. Stia cineva ce-i aia depresie post partum? Ii pasa cuiva? Pana si in 2020, depresia post partum e luata in ras, d’apai atunci. Si atunci nu ne mai miram ca toate frustrarile adunate se spargeau in capul copilului. Viata de kkt, foame, frig, parinti care poate te dadeau afara din casa daca aflai ca esti cu burta la gura si iubit care iti facea vant, vecini care se laudau ca copilul lor e mare miez si se laudau cu metodele de corectie, normal ca nu exista un blog care sa iti zica ca metodele lor sunt imbecile, vedeai doar ca al tau face boacane, deci urma disciplinatul, sa te poti lauda si tu cu copilul tau cuminte si premiant.
Da, stiu, erau si oameni care nu faceau asa (sunt nascuta in ’92. Cand eram mica, prin ’99- 2000, toata strada manca bataie, numai eu nu. Si culmea, ca faceam tampenii, bunica-mea mi-ar fi ars cate una, dar ii zicea tataie ca ii rupe mainile daca se atinge de mine), dar hai sa ne uitam in ziua de azi, cati imbecili exista in jur, cu tot internetul disponibil. Ai zice ca lumea e mai inteligenta azi. Asta cu Covidul a scos toata prostia la suprafata si a impartit lumea in doua, la propriu. Azi inca mai vad exemple de idioti care isi bat copiii, pentru ca nu concep ca un mucos sa aiba un cuvant peste ei. Atitudine de oameni inferiori. Inferiori in societate, inferiori la servici, inferiori fata de ei insisi. Macar copilului sa ii inspire putina frica si respect cu forta.
Nu cred ca e vreun om care poate sa fie calm in orice situatie. Dar una e sa te mai ia gura pe dinainte, sa mai scapi un urlat la copil si apoi sa te calmezi si alta e sa fii violent si sa il bati.
Cred ca toti avem sindromul asta, din copilarie. Eu n-am mancat bataie, dar n-am scapat de “ingalato, puturoaso, leneso, nu esti in stare nici sa iei 10 curat si sa iei premiul intai (reuseam sa iau numai premiul 2, cu 9,80- 9.90), faci asa si pe invers pentru ca zic EU”. Si asta e o chestie cu care ma lupt, cand stau pe langa copiii prietenilor mei. Toti au copii, in afara de mine, asa ca am avut timp berechet sa stau cu ei. Si ma apuca asa o chestie pe dinauntru, cam judec, cand ii vad cate pareri si cat tupeu au la 7 ani (la 12 ani deja se iau in gura cu parintii, parte in parte, lol), dar ma calmez si imi zic ca e normal si ca sunt mari, e normal sa aiba si ei preferinte si ceva de zis. Si eu aveam, doar ca eram redusa la tacere “cand o sa ai servici, atunci comentezi, intre timp, mananci ce iti dau eu sa mananci”. :)))))).
NOU
@Laurrra
Hai ca mai e putin. Esti pe ultima suta de metri, nu?:))) Nu sunt troll sau creepy, sa tin socoteala, dar ai mentionat tu pe undeva ca erai in 6 luni, cand o prietena era in 7 luni, asa ca de-aia mi-a ramas in cap (tin minte cele mai aiurea detalii, mereu patesc asta si nu stiu cum, ca eu sunt uituca, anul asta am uitat de ziua maica-mii, in capul meu, aveam impresia ca e pe 21 iunie, nu pe 20 (nu intreba de ce, e prima data cand patesc asta, dar anii trecuti am patit-o cu mamaie, matusi-mea, verisoara-mea… practic, in fiecare an incurc ziua cuiva). M-a sunat frati-miu sa ma ia la trei pazeste ca e mama suparata ca a uitat fi-sa de ea, lol). Mereu incurc date in cap. Pe 21 e ziua sotului ei, dar la naiba, in decembrie :)))
Legat de asta, aveam cele mai mici note la istorie, din cauza asta. Daca ma puneai sa tin minte anii, ma pierdeai. Doar daca erau legate de ceva, alt detaliu, imi ramanea in cap, daca nu… cius. Citeam si se stergea din cap.
Anyway… nastere usoara, ca poate n-apuc sa zic :)))
NOU
pt că frate-meu eu mai mic, uneori îmi amintesc chestii.
la un moment dat în copilăria lui foarte mică, probabil în jur de 2-3, poate 4 ani, chiar nu mai știu (cumva încerc să calculez și în funcție de vârsta mea de atunci, ar fi trebuit să fie una de la care să fiu capabilă de amintiri), a avut o perioadă în care practic se împiedica în propriile picioare, într-un fir de praf, etc. nu-mi amintesc să-l fi bătut părinții, dar cred că-mi amintesc (nu-mi amintesc discuții ulterioare pe temă, să zici că-mi amintesc amintiri, deci probabil îmi amintesc fapte reale; pe care nu le-am confruntat niciodată cu părinții) că era un pic certat și/sau se făcea mișto de el, cumva îmi amintesc și o poreclă ”piedicuță”.
bineînțeles că am uitat fazele astea o bună parte din restul vieții noastre, sunt doar cu 2 ani mai mare, nu e ca și cum aș avea amintiri exacte, precise și foarte coerente despre perioada aia. doar că la un moment dat, ca adult, am citit un articol despre dezvoltarea fizică a copiilor și spunea că la un moment dat pe la 2-3-4 ani din cauza creșterii, li se duce naibii pt o perioadă centrul de greutate, așa că se împiedică și-ntr-un fir de praf.
articolul ăla mi-a adus aminte ca un flashback fazele cu frate-meu când era mic și porecla.
ca să zic așa, bietul copil (și bieții copii în general) nu era vinovat nici măcar pt neatenție și nu era ceva ce-ar fi putut controla.
poate uneori cărțile/articolele de perenting, fiziologia/psihologia copilului sunt bune și ele la ceva.
sunt sigură că cel puțin părinții mei, dacă ar fi știut chestia aia, nu l-ar mai fi certat, ci pur și simplu ar fi așteptat să crească și să treacă perioada.
NOU
@Jupaneasa, da, și eu am fost terorizata psihic, ca fizic nu am luat niciodată bătaie – probabil fiindcă eram fata, altfel sigur ma articula maica-mea. Am primit și eu de mica șantaj emoțional la greu și presiune enorma pe partea de școală, deși chiar am fost un copil super ascultător, am învățat, timida rau (șantajul emoțional e crunt pentru dezvoltarea personalității), de aia acum când ma uit la copii cum se pun în gura cu părinții tind și eu sa judec părinții ca nu știu sa își pună odrasla la punct. Pe principiul “eu nu făceam asa”. Sunt pur și simplu paralizata de ideea sa nu fac la fel fiindcă în viata de zi cu zi, pe alte planuri, tind sa fac greșeli văzute acasă. Totuși, a ajutat mult ca de la un punct, când am părăsit acoperișul parintesc și am putut sa spun unor lucruri pe nume, deși a însemnat aproape un an de nevorbit cu maica-mea, am adus-o in punctul în care sa îmi spună și sa înțeleagă și ea ca a greșit. Ii pare super rau acum și îmi spune constant sa nu fac ca ea. Oricum, a trecut prin niște șocuri emoționale și probleme mari care au făcut-o sa înțeleagă ce greșeli a facut. Cumva, rezolvarea conflictului (suna a cărți de dezvoltare, dar chiar asa e :)))) ma face sa fiu mereu conștientă de faptul ca apucăturile mele sunt baubau și e mai ușor sa le controlez. Dacă as fi avut aceeași relație bolnăvicioasa și acum cu ea, cel mai probabil as fi fost alt om acum, unul de care nu mi-ar fi plăcut niciodată.
Cât despre născut, da, mai am foarteee puțin, multumesc mult :*
NOU
cine nu avea 30 de ani?!
NOU
– relatia mea cu copiii e bazata pe explicatii si intelegere – sa nu crezi ca ii e usor unui copil sa isi auda tatal zicandu-le a zecea oara o poveste (daca m-ai ascultat data trecuta, iar acum faci aceeasi greseala, inseamna ca n-ai fost atent/a, ia sa-ti mai bag eu odata in cap! 🙂 )
– am avut norocul sa nu iau decat doua palme de la tata, una la 5 ani, ca nu stiam tabla inmultirii cu 7 (wtf was in his head in that moment nu stiu, probabil cu totul altceva decat eu – ratand inmultirea cu sapte la o varsta la care altii nu stiau literele, da’ ii reamintesc povestea asta si dupa patruzeci de ani), iar a doua palma am luat-o pe la 15-16 ani (prin 1990) cand m-am intors beat acasa si am spart usa 😀 – da’ aia a fost mai mult ca sa-mi arate ca nu i-a placut atitudinea mea, ca la varsta aia luam deja pumni si picioare in cap intr-o masura in care palma lui mi s-a parut o gluma. I-am inteles insa semnificatia.
NOU
Ah, Cetin, ce postare!!
Eu imi doresc tare mult sa i pot incuraja mereu, sa le arat ca s alaturi de ei. Ca i iubesc orice ar face.
Mi e greu de multe ori, pentru ca vocea din capul meu repeta ce a auzit ani de zile. “Ce ti trebuie sa incerci, n o sa te descurci”, “las’ ca fac eu, oricum tie nu ti iese”, “stai in banca ta, sa nu deranjezi pe nimeni”.
Sunt mandra de mine ca nu i am lovit niciodata. Si ca reusesc sa comunic cu ei.
Imi doresc sa aiba incredere in ei, toata increderea pe care eu n am avut o 30 de ani.Si ii cresc cum mi ar fi placut mie sa fi fost crescuta.
E cumplit sa greu sa ma lupt cu pornirile dobandite in atatia ani de cuvinte si palme grele. Da s atat de fericita cand imi aduc aminte ca l am intrebat, plina de nervi, pe fi miu al mare intr o zi “mah, tu stii ce i bataia?!?”, iar el a zis senin “da, mami, se mananca”.
NOU
Pe blogul ăsta copii sint bătuți si ținuți din scurt, pe celălalt sunt adevărate bestii needucate! Cam bipolara Romania!
În altă ordine de idei acolo unde s-a greșit cu mine încerc o altă abordare. Fiul meu aseară a fugit de lângă soție. Eu ma stergeam de nisip ei erau amândoi la 50m in fața. Știe ca soția are probleme cu un genunchi asa ca a luat-o la trap. L-am găsit peste un kilometru la locul de joacă, după ce ne săriseră sufletele doi metri afară! Amândoi am fi luat-o urât pentru asta. Am ales să discutăm cu el. Concluzia trasă de el, am plecat fără să am voie, am fugit când am văzut ca sunt strigat, am fugit și mai tare ca am văzut că vine tati. Am greșit! Iar când greșesc rămân fără electronice. Aseară a fost ceremonia de predare a tabletei si telecomenzii.
E bună soluția asta? Nu știu! Spre doar să nu îl defectez prea tare, căci la mine violența a creat niște monștri pe care trebuie să îi țin în lesă și mi-a luat ceva timp să învăț fum să o fac.
NOU
Noi , cei care suntem din generatia 40 +, suntem cei mai afectati de educatia unor parinti care la randul lor nu au primit o educatie de top de la bunici.Singur, sunt si exceptii, dar pentru noi majoritatea autocontrolul si autoeducatia sunt cele mai bune arme ca sa nu ne trezim ca ne transformam in parintii nostrii sau mai rau.Pana si discutia de aici unde atat gazda cat si noi vizitatorii ne expunem experientele personale, este o solutie la aceasta problema.
Si da, m-am trezit si eu cand faceam observatii aiurea , fix de genul pe care le primeam de la parintii mei şi sunt abia la level 1, adica gradinita, deci astept cu mare interes faza de adolescență sa vad cum ma voi descurca, ca nu am primit vreun manual tehnic cand s-a nascut.
NOU
Este o lupta continua educarea copiilor. Tone de rabdare, mii de ore de discutii. Dar chestia asta trebuie de facut.
Chiar daca esti constient de faptul ca totul incepe sa se duca de rapa atunci cand copilul creste si se duce in comunitati cu alti copii care sunt educati de parintii care cred ca soferul a avut dreptate sa dea peste bezmetica aia care si-a permis sa treaca strada pe zebra fix in fata lui.
Creepy toughts.
NOU
Acum intr-o nota mai serioasa. Fica mea are 34 acum. In intreaga ei existenta a primut de la mine o singura palma. Plecase de acasa, avea vreo 7-8 ani, cu o prietena la nush ce magazin, sa isi cumpere chestii. Erau pe role. Trei familii de pe scara le-am cautat aproape o ora. Niciodata nu fusesem si nici de atunci incoace, mai speriat. Cand in sfarsit a venit, am dus-o in camera ei si in discuti care a urmat, i-am dat o palma… Fix in secunda urmatoare, realizand ce enormitate am facut, am izbucnit in plans. Necontrolat. Fata mea, care plangea si ea de la palma primita s-a oprit si a venit sa ma ia in brate, ” Tata, nu plange, ca merit palma asta, stiu ca am gresit…”. In momentul ala am fost fericit, am stiut ca tot ce facusem pana atunci cu educatia copilului meu, facusem bine…
Acum, o iau de la capat cu nepotu’, ca deh sunt bunic….
Cand il aud, “Explica, Taitai…”, mor. Si cu el tot cu explicatiile.
NOU
aoleu, batrane, m-ai inmuiat tot
NOU
Mai în glumă, mai în serios, ai listat o parte din „calitățile” de ADHD, inclusiv faptul că este ereditar (de fapt sunt 50/50 șanse să se transmită).
Concepțiile comune sunt că ADHD nu există, că persoana nu se poate concentra deloc, că este prezent doar la copii sau că se vindecă. False toate; sunt persoane diagnosticate la 30-40-50 de ani și carieră serioasă în spate (medici, avocați)
NOU
Am si eu o intrebare la parintii din comunitate.
Cum va decscurcati cu tantrum-urile pe care le fac copiii pe la 2 ani jumate gen, se fixeaza la un loc de joaca si nu mai vor sa plece.
Si inainte de lockdown mai aveam cate un show, dar acum cand o duc dupa amiaza (dupa cresa ea, serviciu eu) cateodata nu mai vrea sa mai plece, sau daca plecam eventual cu plansete, nu urca in masina etc
Voi cum reusiti sa va pastrati zenul in aceste situatii pentru a contribui la cresterea unui copil armonios dezvoltat?
NOU
nu am pățit…
NOU
In primul rand, incearca sa ignori privirile consternate ale “binevoitorilor” ce asista la spectacol. In al doilea rand, incearca sa-i muti directia cu o alta activitate ce-i place (spre exemplu ai mei adorau sa mergem la plimbare cu masina si sa cantam cantecele de la gasca zurli 🙂 ). Nu o sa mearga mereu, dar trebuie sa-i oferi optiuni copilului, ca e mai greu de inteles ca “trebuie sa plecam ACUM”.
NOU
Imi imaginez ca nu e copilul meu. Cand stii ca nu e copilul tau, nu iti mai pasa asa tare si devii mai calm. Eu intotdeauna am dat un mic avertisment, pe un foarte serios si ferm: plecam in 2 minute, aveti de ales CUM vreti sa plecati- pe picioarele voastre sau pe picioarele mele. Am repetat avertismentul la T-1min. La T-10 secunde le-am spus ca plecam la zero si am inceput numaratoarea inversa de la zece la zero. O singura data mi s-a intamplat sa imi car gemenii ca pe pepeni, cate unul sub fiecare brat si nu le-a placut. In momentele alea nu am la ce discutii sa stau, fiindca orice discutie/ negociere le da apa la moara.
NOU
Prima data cand se intampla sa se comporte asa ii explici ca nu este frumos ce face. Daca nu intelege ii spui ca a doua oara nu o mai duci la locul de joaca decat daca iti promite ca atunci cand ii spui ca trebuie sa plecati nu comenteaz si plecati.
Asta este ce mai important lucru: sa te tii de cuvant. Trebuie sa se creeze o relatie bazata pe incredere. Daca ea ti-a promis ca nu mai face asa ceva, o duci. In momentul in care nu se tine de cuvant nu o mai duci. Repeti acest lucru pana cand intelege ca tu esti corecta cu ea si faci ce promiti si ca la fel trebuie sa se comporte si ea.
Si mai mult, ii explici de ce trebuie sa aveti un program de joaca, de ce trebuie sa-l respectati, te dai tu exemplu cum procedezi cand ai de facut anumite treburi si trebuie sa respecti un program, etc, etc.
Copilul vede la parinti ce fac si-i imita. Intelege daca-i explici de ce este bine sa faca ceva si de ce nu. Si asa mai departe. N-o mai lungesc ca s-a inteles ideea.
Parintele este reperul copilului. Relatia trebuie sa fie una bazata pe respect si intelegere. Tu nu poti sa-i ceri lui sa faca ceva si tu de fapt sa faci invers. In momentul acela nu mai are incredere in tine si nu intelege de ce el/ea trebuie sa respecte ceva si tu nu.
NOU
exista varianta in care fumezi mental o tigara si astepti sa se temine criza, iei plodul in brate si ii vorbesti pana se calmeaza sau aplici metoda traditionala cu un picior peste ochi si urlat cu scuipati imprastiati ca sa stie cine e boss-ul.
eu am rezolvat uneori tot cu metode traditionale romanesti dar nu violente. am dat mita, am corupt tanarul suflet cu diverse chestii satanice gen bomboane sau filmulete care i-au trezit interesul sau pur si simplu i-am vorbit despre chestii mult prea interesante ca sa mai tina cont de durerea plecarii de la joaca. uneori, pt ca sunt cazuri in care il iei pachet pe sus si aia e, mergi cu sirena in brate.
NOU
Multumesc pentru raspunsuri
– varucu – ai pus punctul pe i, asta ar fi solutia ideala
– aliquis – felicitari pentru ca te descurci cu gemeni, si faza cu luat la 2 sub brat, mortala :))
– cosmin – ai dreptate dar copilul in chestiune e cam mic pentru discutia asta (therein lies the problem)
– ender – un om realist si ideea cu mita nu e rea :)). Sa speram ca se vor minimiza episoadele cu “sirena” in brate :))
NOU
@Nema: Tocmai aici este gresela noastra, a parintilor. Credem ca daca are 2 ani nu intelege si nu poti vorbi cu el/ea precum cu un om mare. Intelege si la 2 ani foarte bine. Incearca si o sa vezi cum functioneaza. Dar tine minte un aspect foarte important, cel mai important: nu trebuie sa zici de 2 ori. Daca ai promis ceva asa trebuie sa faci. Daca-i spui ca nu o mai duci la locul de joaca pentru ca ti-a promis ca nu mai face asa si ea a facut iar tu a doua zi o duci din nou … egal cu zero. Cand ai zis o vorba (cand ai promis ceva) sa te tii de cuvant ca sa inteleaga ca trebuie si ea sa se comporte la fel. PS: Vorbesc din experienta.
NOU
La mine a mers foarte bine varianta cu anuntatul din timp…”mai stam 10 minute si mergem”… “mai avem 5 minute”…”inca un minut si am plecat”…. a functionat de fiecare data. Fiecare anunt facut ferm si fara sa dezvolt pe subiect sau sa intru in polomici de tipul…”dar EU vreau sa mai stam 15 min”… Am incercat sa anunt si sa plec , sa schimb subiectul sa deturnez atentia, astfel incat sa nu ii treaca prin minte varianta cu negocierea, iar in timp sa se acomodeze cu ideea ca trebuie sa plecam la un moment dat.
NOU
Distrage-i atentia catre altceva ce stii ca o poate interesa, sau cu potential pentru asta.
Ferm, ca sa invete ca lucrurile au si un final si ca indiferent cat ar plange si s-ar da cu fundul de pamant, nu are incotro.
Eu diversific. Daca il apuca plansu ca ma-sa pleaca si il lasa cu mine, creez o intreaga poveste, care tine de faptul ca trebuie sa mearga la munca, sa castige bani, sa cumpere chestii la baiat. Si dezvolt fantezia asta de la plecarea de acasa, cu masina bleu(masina lor}, drumul pana la magazin, parcare, caruciorul cu chestii in el si cand ajungi la casa, pui alea pe banda, imiti sunetele scanerului si cand plateste, plus dusul produselor la portbagaj. Brusc, canapeaua se transforma in banda rulanta, iar masa de cafea in pirtbagaj, unde ii amenajez din perne un capac sa il inchida. In 10 minute invata si se joaca asa doua ore. Cand vine maica-sa sa il ia, sau taica-su, le explica si lor vreo juma de ora.
Pe copil trebuie sa il cointeresezi in chestii care sunt la limita dintre ce stie deja si ce incepe sa afle.
Excus tv, telefon, tablete. Da stiu, e simplu pt parinti sa il lase intepenit la desene, dar aici este vorba despre dezvoltarea copilului.
NOU
Pe lângă avertismentele de 2-3-6 minute, eu mai pun alarma la telefon. Ii arăt că pun alarma, aleg o sonerie zgomotoasa dar funny, mai dau un “mai este 1 minunt și suna alarma și plecăm”, apoi suna alarma. Funcționează în 99% din cazuri.
O alta idee ar fi sa fim noi mai detașați și sa punem in balanta: e dramatic daca mai stam 5 minute in plus? Cat de mult contează, care e problema de fapt, de ce țin morțiș să fie ca mine și să plecăm la fix? Uneori trebuie sa le mai spunem și “da”.
NOU
La tati ni-i greu. Nu o data m-am surprins facand aceleasi greseli pe care le faceau ai mei cu noi cand eram mici. Chiar am un pact cu sotia sa-mi comunice niste lucruri fara sa ma supar (din start). Cred ca important este sa nu pui foarte mare presiune pe tine caci doar incercand sa faci lucrurile in alt fel, deja e un plus, iar in cele din urma o sa-ti iasa daca nu cedezi.
NOU
si eu imi luam portii de cearta si “bataie”de la ai mei, mai mult pe baza ca invatam prost, sau cand facea matematica cu mine la teme, mama se enerva ampulea si mai imi dadea una. Tata iarasi, la fizica cand imi mai explica ceva si tot nu intelegeam, ma mai lovea pe spate, gunoiu dracu.
NOU
nu am inteles niciodata asta. de ce mortii mei ma lovesti cand nu inteleg lucruri? lovitura ma face mai destept?
NOU
Cetin, nu trebuie sa dai cu piatra. Ei la randul lor asa au fost invatati. Ei nu aveau alte repere decat parintii lor, care la randul lor au fost tratati asa, si asa mai departe. Conditionare ca la animale. Nu intelegi, jap una dupa ceafa si data viitoare pune mana si citeste, nu mai intreba.
NOU
nu dau cu piatra, cred ca am trecut peste. cred. doar incerc sa arat oamenilor ca se poate si altfel, cu blandete si iubire
NOU
dar stai, asta nu e tot. avem si situatia extraordinar de avantajoasa cand parintele nu loveste fizic, doar te face din cuvinte. si ele doare, uneori chiar mai rau.
ma surprind in mod super neplacut spunand chestii si apoi regret amarnic ca nu pot sa ma controlez. practic reproduc fix ca am primit la randul meu. sinistru.
incerc sa mai rezolv din asta vorbind cu puradelul si incercand sa ii explic ce si cum. sper sa functioneze.
plus ca aparent ipohondria si paranoia de calitate nu ajuta mai ales in perioada asta. ai mei ma cam urasc ca le tot zic sa fie atenti/spalat pe maini/masca etc.
cum ar veni ca sa fie bine pt ei trebuie sa repar la mine mai intai
NOU
Mai, nu, ma scuzati, dar NU inteleg cum sa dai! Efectiv nu concept sa dau in fiul meu. Si a inceput cu muscat, dat cu palma, facut ca viermele cand il scot dintr-un mediu care ii place. Chiar NU cred ca exista motive pt lovit un copil, mai ales al tau. Am fost crescuta cu bataie => am avut apucaturi de genul, plus vocea mai grava, ideea e ca pot sa ostracizez doar din glas. Mi se usuca sufletul cand ma uit la el si realizez ca daca urlu doar, se caca pe el. Sa dau in el…fereasca sfantul!
Zicea cineva mai sus de tantrum – il vad pe al meu ca se apuca si protesteaza la diverse, da cu palma, musca, zbiara. E crunt, mai ales ca nu vorbeste. Ii explic, incerc sa il iau cu altele care ii.plac. mai si urla pt ca na, din scaunul de masina nu il scoatem decat cand s-a oprit masina. Cred ca iesim.teferi din faza asta.
Ai mei nu mi-au tinut partea si nu m-au indrumat cu nimic. Am crescut ca niste plante eu si frate miu (apa, paie si bataie).
Tata tot timpul a avut o.mina de nemultumit, un pic a lehamite de ce progenituri are in conditiile in care am fost absolut normali. Tot timpul ne-a comparat cu verii nostri, cu el insusi si ce a realizat el. Sper sa nu am apucaturi de genul.
NOU
Citatul ala din foto e de un cretinism feroce: nu exista niciun moment in care copilul sa nu merite dreagostea parintelui.
Dar asta nu inseamna ca dragostea e un antonim al disciplinei. Un om care isi iubeste copilul il disciplineaza mereu cand trebuie (a disciplina inseamna a il transforma pe copil intr-un discipol, adica a il face sa iti urmeze calitatile).
NOU
Ați urmărit vreodată puii de pisică cum cresc? (E o bună parabolă pe foarte repede înainte, cu o viteză 20X, a felului cum ar trebui să crească puii de om). E fascinant să vezi cum își lărgesc orizontul fizic de la o săptămână la alta, și cum fug înapoi la adăpostul matern, apoi iară explorează, și tot așa. Explorînd, se confruntă cu chestii noi, le rezolvă și capătă încredere. mai au și eșecuri. Ce trebuie, fundamental, este ceeace numea psihologul John Bowlby “O bază sigură”. Vastă temă!!!
NOU
Baza sigura – sa il iubesti, sa ii asiguri protectie, alinare, intelegere, respect, suport.
NOU
Nu cred că ai cum să nu greșești, măcar un pic, ca părinte. Ești om, o mai dai in bara. Mi se întâmplă să mă răstesc la fi-miu și apoi îmi dau seama că e pentru ceva neimportant. De-asta i-am spus să-mi zică dacă fac ceva ce il face să se simtă aiurea. Așa ajunge să se cunoască mai bine și să se exprime (are aproape 7 ani).