scularie

— răspuns la “Din țara tuturor ratărilor în viață”

Eu am o vorbă. “Pe noroc se bazează doar putorile, eu muncesc”. Muncesc de-mi sar capacele, muncesc de când eram mic, la 5 ani îi dădeam scândură la mână lui bunicul în atelier și căram apă bunicii pe tarlaua de porumb. Mama muncea din obligație într-un canton pe un câmp din Babadag iar tata era închis la secu. Ce căcat e ăla noroc, nu știu. Eu am muncit ca sclavul. Am cărat bălegar de la vaci cu roaba, am săpat șanțuri de canalizare că nu ne-a aprobat primăria apă curentă… În clasa a 3-a, când a ieșit tata, mă lua cu el să încarc baloți. Erau baloții mai grei și furca mai înaltă ca mine. Vacanțe n-am avut că trebuia să muncesc la fermă. M-a prins revoluția într-o turnătorie de fontă, împingeam la vagonetul plin cu bucăți de minereu.

De ce contează toate astea? Pentru că în lamentația ta cât și în majoritatea comentariilor n-am auzit pe unul să zică ceva de muncă. N-ar pune unul osul la treabă, n-ar munci unul cu conștiința că doar așa poate să reușească. Ci toți se bazează pe noroc. Ciordim că poate avem noroc și nu ne prinde, învățăm că poate avem noroc de un serviciu bun, mergem la polițai cu șpaga-n buletin că poate avem noroc și dăm de un băiat bun, jucăm la loterie, votăm, plecăm în afară, ne însurăm și mărităm fix pe același principiu: că poate avem noroc.

Și la sfârșit toți se lamentează, se văicăresc, se tânguiesc ca babele în urma remorcii cu mortul.
– Ce nașpa o ducem de 27 de ani!

Labirintul ăsta căruia tu îi spui România, a fost și este pentru mine cea mai simplă ecuație: eu + muncă = rezultate.

E România, e țara tuturor succeselor în viață. Când muncești.
La început am fost tentat să cred și eu în noroc. Nu m-au prins minerii în piață — plecasem cu 20 de minute înainte să apară, am trecut printr-o moarte clinică în armată, am fost împușcat în Iugoslavia în timpul misiunii.
– Ai avut noroc, coaie! îmi spuneau prietenii.

Am avut o lae. Am muncit și am luptat pentru supraviețuire. Nu m-am lăsat otrăvit de politică, religie sau media deși am lucrat în toate trei. Am luat cele mai sănătoase sfaturi și am scăpat repede de prietenii leneși.
Eu nu m-am plâns că n-are tanti Octavia timbre la starea civilă ci m-am dus și-am întrebat-o ce pot să fac să aibă timbre acolo. Și mi-a zis că trebuie modificată legislația. Și m-am întâlnit cu jigodia aia de Vosganian să-i spun că vreau timbre. Inițiativa a fost bună, dar ăla a uitat pentru că eu eram singur, tu n-ai venit să te întâlnești și tu cu el. Tu ai stat să caști gura la OTV că era al 376-lea episod despre Elodia.

A zis Gyula Horn la un momentdat: “Ce proști sunt românii, fură toți de parcă mâine ar trebui să se mute toți de-aici…”. Și l-am luat la șuturi, tu-l în gură de ungur. N-a zis unul… “bă, poate are dreptate, hai las-o dreacu dă ciordeală, hai să muncim, că altfel lăsăm prăpăd în urmă”.

Știu, manifestul ăsta al meu o să ți se pară ipocrit, pebtru că, nu-i așa, s-a găsit un nea-ilie să-mi dea mie sfaturi după ce și-a pus palma-n cur și-a plecat în America. N-am plecat, bă. N-am plecat! Sufletul meu e tot acolo. Muncesc de mă crăcănez pe-aici și-am să mă întorc când o fi de întors.

Crede-mă, n-ai să reușești în viață fără muncă. Din cauza voastră care ați promovat norocul, noua generație visează să stea cu curul pe scaun la calculator și să dea clicuri și să curgă paraii.

Eram prin clasa a unșpea, ieșisem cu colegii de liceu pe faleză, fiecare cu gagica. Una mai scundă, una mai grasă, unu mai lat, altul mai ascuțit, arătam caraghios și descoperă unu’, Măgaru îi ziceam, că dacă ne pupăm în nu-știu-ce poziție formăm o macara. Și ne înșirasem toți pe marginea falezei spre deliciul trecătorilor. Și întreabă Măgarul către public:
– Ce formăm noi când ne sărutăm?
Un țigan din Cazino i-a zis “un tub lung cu două găoaze”.
Dar a venit un nene, nea Toma s-a prezentat și-a zis că suntem un grup de viitori constructori.
– Dac-o să munciți o să construiți și macarale.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.