Prenumele se pune înaintea numelui

Mă deranjează tare funcționarii idioți ai statului. Ca mulți alții, am două prenume. Nu este un nume compus din doua prenume, sunt două prenume distincte. Adică nu pe modelul Ana-Maria, care e un nume de sine stătător. Sau Luis Fernando, lol. Nu. Dar ceva angajat al statului a desenat o linie frumos șerpuită între prenume pe certificatul de naștere. Care în buletin a devenit cratimă. Așa că după capul lor prost pe mine nu mă cheamă Mihail Giuseppe Garibaldi, mă cheamă Mihail-Giuseppe Garibaldi. Așa că din când în când mă sună câte o tută de la vreo bancă sau de la Vodafone și mă întreabă: domnul Mihail-Giuseppe? Iar eu îi răspund, oțărât: nu, domnul Mihail Giuseppe.

Io am avut un profesor in facultate pe nume Marin Marin. Tipul ala cre’ ca ti-ar zice ca sa pui prenumele intii si numele apoi e o falsa problema…

Chestia cu numele, cel puţin din punct de vedere sociologic, e următoarea: ”Dan Ghergovici” e un individ. În statele capitaliste accentul se pune pe individ deoarece statele capitaliste valorifică independenţa şi succesul prin propriile puteri. În statele din vechiul bloc comunist însă accentul sociologic cade pe grup: ”Ghergovici Dan” nu mai e individ, e reprezentant al grupului familial – familia Ghergovici în acest caz. În comunism eram o mare familie, totul era la comun, toţi eram ”tovarăşi” ai acestei familii. Rolul individului e neglijabil şi se pune accent pe grupul lui. De unde şi preferinţa pentru numele de familie înaintea prenumelui. Grupul contează, nu individul din el. Din aceleaşi motive, în Coreea de Nord se foloseşte acelaşi sistem; mai mult, dacă tatăl calcă pe bec şi aduce o ofensă gravă statului, nu doar el merge în lagăr şi toată familia lui, până la rudele de sânge la distaţă de 3 generaţii: părinţi, copii, nepoţi, bunici. Greşeşti – greşeşte şi familia pentru că se presupune că trădarea faţă de stat merge pe linie sanguină. În vechul bloc comunist din Europa se proceda cam la fel: greşea tatăl, fiul nu mai putea părăsi ţara, deveni membru de partid, rămânea fără anumite drepturi, era hărţuit etc. Din nou – accentul era pe familie ca şi grup social.
Mai există şi considerente legate de birocraţie şi cum aceasta dezumanizează individul, de mergeai la Poştă pe timpul lui Ceaşcă şi erai ”tovarăşul Ghergovici” şi nu ”domnul Dan”.
Cum spunea cineva mai sus, îi recunoşti uşor pe nostalgicii comunismului după modul defect în care continuă să folosească numele de familie în faţa prenumelui atunci când se adresează cuiva sau discută despre cineva.

Sunt cateva situatii in care e chiar amuzant ca nu exista o regula general acceptata.
De exemplu, pe facebook uneori suna ciudat cand sunt enumerati niste prieteni, iar unii sunt numiti cu prenumele, altii cu numele. De ex.: “Alina, Dan, Ioana si Popescu participa la un eveniment”.
Alta situatie amuzanta e cand numele persoanei e formata dintr-un prenume masculin si unul feminin. De exemplu Andrei Maria. Ai 50% sanse sa i te adresezi gresit daca nu il/o cunosti si trebuie sa ii scrii.