Cât timp am fost constănțean, am iubit pescuitul. Mergeam, pe timpul verii, cred că zilnic la mare, în căutare de guvizi gustoși, crocanți și ronțăibili. Sau, din când în când, un chefal dulce, pe un strat de ceapă stins cu pastă de tomate.
Bine, din cauza aerului sărat, de mare, mi-am dezvoltat o mare alergie, dar să spunem că a meritat.

Nu am mai fost la pește de peste 4 ani. Ba chiar poate 5. În bucurești mi-era lene și mi-era silă de trafic, să merg 50 de ore, după care să stau pe o baltă câteva ore, baltă unde proprietarul a deversat cu o zi înainte 10 tone de mâncare, așa că peștii au pleznit de cât au mâncat, necum să mai tragă și la undița mea.

Pe lângă asta, nu îmi plac bălțile, pline de reguli inteligente gen ne plătești nouă 200 lei pe zi că pescuiești, dar ai voie să pleci cu 2 kile de pește. C-așa-i în tenis.
Acum, în câmpia ce mă înconjoară, mă gândesc:

Oare în mările Croației, ai voie să pescuiești?

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.