De ce nu mai avem fotbal?
Pentru că nu mai avem sport. Nu sport de performanță, ci sport a nivel de școală, liceu.

Știți cum am ajuns eu să fac fotbal? Eram în clasa a 6 și jucam fotbal în curtea școlii, portar. Și am prins o zi de-aia extraordinară. Nici o minge nu trecea de mine. Nu conta că îmi făcusem varză pantalonii de școală, dealtfel singurii pantaloni pe care îi aveam.

La un moment dat, după ce am respins o minge foarte grea, a venit un nene la mine, îmbrăcat într-un trening gri, pe care scria World.

– Puștiule, vrei să joci fotbal și în altă parte decât în curtea școlii?

Eu, fiind învățat de părinți să nu mă bag în seamă cu străinii, nu prea aveam chef de discuții, mai ales că mi se părea o întrebare destul de ciudată.

– Hai, că te văd speriat. Uite, mâine vii la Piața Muncii, la clubul Voinicelul și întrebi de mine.

Și mi-a zis numele. Îmi pare atât de rău că nu mai țin minte cum se numea OMUL acela. De la el am învățat totul. El ne dădea Brifcoruri din banii lui când câștigam meciuri. Ne cumpăra echipament, ne ajuta când aveam probleme. NICIODATĂ nu a cerut UN LEU de la vreun copil.
După un timp, la un meci, a venit un tip de la Dinamo. Habar nu aveam eu cine e Piți Varga. Doar am văzut că e puțintel aghezmuit de alcool.

La sfârșit a venit la mine.

– Mă piciule, cum naiba joci tu portar, că ești înalt cât genunchiul broaștei?
– Sunt mic nenea, dar să vedeți ce detentă am.

Văzuse ce detentă am. Și m-a luat la juniorii lui Dinamo. Desigur, juniori 2 sau 3, nu mai țin minte. Eram cel mai mic portar pe care îl văzuseră. Aveam maxim 1,50, dar dacă veneam din alergare, reușeam să mă agăț cu mâinile de bara de sus de la echipa mare.

Am stat la ei până când mi-a interzis mama să mai merg la fotbal. Aveam treapta 1, iar fotbalul era pentru vagabonzi. În 2 ani aproape la Dinamo, nimeni nu mi-a cerut UN LEU. Pentru nimic. Aveam absolut totul, de la echipament până la hrană. Nimeni nu cerea bani să fim băgați în meciuri. Erai în formă, jucai. Erai varză și nu îți ieșea nimic, dădeai ture de teren tot timpul meciului. Aia era regula.

În clasa a 9 a m-am dus la Rapid la trialuri. Cine făcea trialurile? Rică Răducanu. Tremuram când l-am văzut. Mi se părea că am norocul de a vorbi cu o legendă. Aproape că nu îmi venea să cred. Am stat la Rapid 6 luni doar. Nu eram serios. Deja îmi mirosea a femei, a țigări, a wu-shu, a băutură și bagabonțeală.
Nimeni de la Rapid nu mi-a cerut UN LEU în toată perioada asta. Totul era oferit de club. Totul.

Ia întrebați puțin. Veți vedea că astăzi, dacă vrei ca puștiul tău să facă sport de performanță, trebuie să plătești. Nu neapărat la fotbal, deși la fotbal se dau sumele cele mai mari. Pentru că oferă un eventula viitor plin de bani, dacă ai noroc și talent. Dar și la celelalte sporturi. Trebuie să dai bani pentru admiterea la club. Nu mai contează dacă ești bun, contează contul din bacă al părintelui.

Părintele trebuie să plătească abonament lunar, trebuie să cumpere echipament, trebuie să cumpere susținătoare de efort, trebuie să cumpere mâncarea specială. Nu mai vorbim de sporturile unde echipamentul, gen bărci, costume, spade, rachete de tenis, mingi, totul trebuie cumpărat. Acolo deja sumele sunt de ordinul zecilor de mii de euro.

Câți dintre rromâni au posibilitatea să cheltuie atâția bani, doar pentru sportul copilului? Și în felul ăsta, în loc ca sportul să fie un atribut al maselor, al clasei medii, este un atribut al celor cu bani. Adică doar a câtorva.
Restul? Lasă mamă, că face suficient sport la școală. La școală?

Ce să faci la școală? Sistemul educativ rromân nu are nici cea mai mică afinitate pentru sport. Orele de sport sunt inghesuite în general la sfârșitul orelor, marea majoritate a profesorilor sunt niște rateuri în viața socială, a căror singură șansă a rămas o așa zisă catedră de profesor suplinitor de sport, fără nici o afinitate pentru materia pe care o predau. Elevii desigur că nu au nici o tragere de inimă să facă exerciții sportive după 5-6 ore de frecat băncile claselor, așa că pun toți de-o sticlă de ceva, o dau profesorului și pleacă acasă.

Echipament sportiv în școli? Câteva mingi zdrențuite, un cal de sărituri și două coșuri de baschet cu plasa ruptă. În școlile norocoase, există și o plasă de volei. Mingi medicinale, mingi de baschet, mingi de fotbal, de volei? O glumă bună. Ploaia curge prin acoperișuri și voi vreți prostii de astea?

Ei, toate aceste tare sociale cumulate dau rezultatul zilei de astăzi. O țară de oameni ce se îndreaptă cu pași rapizi spre obezitate. O țară unde sportul de performanță se bazează numai pe genii, pe cei care cu adevărat sunt făcuți pentru un sport. În rest, nimic. Un mare gol.
Chiar și în fotbal, adevăratul sport național. Nu vine nimic din urmă. Nu există juniori valoroși. Nu există echipe de copii valoroase. Există școli de fotbal în schimb, unde ești admis cu orețul a sute sau mii de euro.

De acolo nu vine valoare. De acolo vin doar puști care au părinți cu bani ce sunt îndoctrinați că sunt buni și au valoare.

Iar valoarea lor se reflectă astăzi.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.