(încă una de acum vreo 2-3 ani, țineți aproape că e cu bătaie)

Eram la plajă la Myrtle, admiram o patrulă de poliție cum ajutau o balenă să supraviețuiască. Balenă de-asta gen Lateysha Grace. I-au montat umbrela, i-au întins și șezlongul. Eu la polițaii ăștia care sar să te ajute le-aș face statuie. Bine, nu statuie, că pe urmă nu mai bat pe nimeni, dar măcar acolo, un monument cu șapcă, ceva…

Știți că sunt cupluri care după ani de conviețuit împreună gândesc la fel.
Un fel de empatie de-asta, ca la gemeni, gen.
Pierdut în admirația mea pentru balene și polițai, vine nevastă-mea și zice:
– Țuțuraș, știi ce-mi doresc anul ăsta de Crăciun?
Uimit de exactitatea cu care lucrează empatia, n-apuc să răspund că tot ea:
– Ca să nu mai facem tămbălău ca-n ceilalți ani… mergem la mama.

Acuma făceam calcule: cadou la soacră, scad bradul și globurile, plus cadou scump la nevastă (să vadă soacra că țin la ea), plus ăștia mici, bilete de avion, ieșeam rău de tot pe minus…
În fine, v-am zis că gândim la fel, așa că a rămas că mergem la soacră-mea.
Am plecat pe 5 decembrie, închiriat mașină, tot, urma să stăm o lună.
Fericire.

Când intrăm în scara blocului, am avut primul regret că am emigrat.
Voi știți ce frumos era?
Toată lumea pregătită de sărbători, ciorapi legați pe clanță…
Eu am crezut că e cu moș Nicolae, cu de-astea.
Ne-a lămurit o babă care a zis că “sunt niște draci de copii care mânjește clanțele cu căcat”.
La ușă la soacră-mea era un sac de gunoi.
Dacă nu aduce moșul nimic, măcar să ia.

Primele zile, dați peste cap cu fusul orar, dormeam ziua, mâncam noaptea – cam ca socru-meu. Dar n-a durat mult și spiritul Crăciunului a venit… și-odată a început febra.
Pleca nevastă-mea la piață, când venea ea, pleca soacră-mea. Zici că lucrau în ture.
La un moment dat au plecat amândouă, l-au luat și pe socru-meu, am rămas cu ăștia mici pe-acasă.
– Tati, nu poți să repari televizorul? Că e numai cu lerui-ler…

Când, sună cineva la ușă.
Deschid, un el și-o ea în genul cuplului Ceaușescu, cu un tablou cu Ion Creangă atârnat de gât. Doar că aicea, ea avea puterea. Că el a vrut să zică ceva…
– Bună zi…
iar ea i-a tăiat-o scurt:
– Tu să taci! Că ai mai vorbit și la 2 și nu ne-a dat nimica… apoi către mine cu voce de poetă în suferință.
– Dumneavuastră sunteți ginerele lu’ Anica din America?
– Da, doamnă, eu sunt, ce s-a întâmplat?
– Ce-am vrut să vă întreb… În America mai crede lumea în dumnezeu?
Pfaaa, asta-mi trebuia acuma, sondaj de opinie…
– Nu prea mai crede doamnă, că…
– Păi da, că am văzut și la televizor, se-mpușcă între ei, a dărâmat blocurile alea și pe urmă a dat vina pe arabi…
(uau, e documentată baba, zic stai să vezi)
– Dar, dumneavuastră… Dumneavuastră mai credeți în dumnezeu?
– Păi – zic – stau de multă vreme în America…
– Uitați de ce-am venit, strângem și noi niște fonduri – și-mi arată spre tabloul cu Ion Creangă.
– Pentru povești nemuritoare, sau care-i faza?
– Nu, zice ea jenată, e părintele Arsenie Boca… să facem și noi o troiță pe bloc, să nu se mai întâmple nenorociri.
V-am zis, când primesc informații de-astea greu de procesat încetinesc clipitul și mă uit un pic fix. Întreb mirat:
– Să nu se mai întâmple?! Dar s-au mai întâmplat? Ce nenorociri?
– Am alunecat pe gheață când mă întorceam de la Carrefour…
– Păi și pe bloc vreți s-o puneți?
– Păi da, că am avut una afară da’ ne-a furat-o niște…, pțaaa, ncă, ncă nici nu pot să le zic pe nume, … niște…
– Niște americani! zic eu să rezolv lapsusul.
– Nu, nu americani, da’ putea să fie…
Și-aicea începe iar, cu americanii care a făcut rău pe pământ și l-a răpit pe Ainștain, și pământul care e rotund dar are un capăt ieșit în afară… doișpe lei.
– Doișpe ce?
– Pentru troiță.
Norocul meu c-a apărut soacră-mea.
– Iliuță, vino că e ceva la mașină…
Iau geaca, pun picioarele goale-n bocanci (ah ce reci sunt) și alerg pe scări.
Când ajung în stradă, vreo trei vecini tăvăliți – unul din ei și cu buza spartă.
– A matale e mașina asta, bre? întreabă unul dintre ei.
– Da, a mea e, ce s-a întâmplat?
– A venit țiganii să-i fure capacele, i-am bătut noi și-a fugit… E tot ăia care-a furat și troița, că i-am văzut, am dat atuncea telefon la poliție da nu i-a prins…
– Încotro au fugit?
– Iete, într-acolo…
Sar în mașină în speranța că poate chiar îi ginesc pe ciordiles, dar realizez că e cu sens unic, fac dreapta, o iau roată pe la Carrefour… dau o tură, iar o iau pe sens unic, iar mă-nvârt… Nimic.
Asta e… Te iubesc România!

Când să plec, în colț la funebre, o ditamai crucea de lemn sculptată, cu acoperiș frumos…
Nu știu ce-a fost în capul meu, dar mi s-a aliniat piticul cu capacele și cu Ion Creangă și omul bun din mine s-a trezit. O așez ușor pe bancheta din spate și plec.
Când să intru pe stradă, un tâmpit – cu luminițe de crăciun pe mașină – în spatele meu.
Mă și gândeam, care dreacu își pune lumi… Nevermind. Era poliția.

– Bună ziua, permisul și talonul…
Băi, n-apuc să scot permisul că vede ăsta troița…
– Vă rog să ieșiți din autovehicul…

Pfaaa, zic stai să vezi ce-am comis-o.
– Șefule, eu sunt ăla de la care s-a furat, înțelegi?
Până s-a lămurit treaba, au vorbit ei la stație, m-au ținut un sfert de oră de mă luase cu toate căldurile… Până la urmă au venit și ei cu mine la bloc, că eu ca să fiu băiat gigea le-am dat lor troița și le-am zis s-o doneze la doamna Ionescu de la 3.

Acuma nu știu dacă au montat-o pe bloc dar mi-a zis doamna Ionescu:
– Să le spuneți la americani că la noi și poliția crede-n dumnezeu…
V-am zis? Monument cu șapcă.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.