După ce-am renovat biblioteca veche și ne-am chinuit să aducem și cărți în ea – operație care-a durat aproape doi ani, în sfârșit am deschis. Doar că pentru a ne măsura succesul aveam nevoie de cititori. Lucru cam greu într-o suburbie a Constanței, așa că am împrăștiat tot felul de afișe care mai de care – unele făcute chiar de elevii școlii sătești – cu invitația de a veni la bibliotecă.
Vino să iei o carte! sau Cartea te așteaptă! Mă rog, mesaje simple pentru oameni simpli, însă, a funcționat. Lumea a venit la bibliotecă, s-au dat cărți, eram în pâine de vreun an.
Și vine într-o zi o doamnă cu niște gene lungi rimelate generos, o eșarfă sofisticată la gât, gentuță asortată cu auriu, fustă frez, pantofi cu cataramă triplă, mirosind elegant a Chanel, material cu pretenții – mă gândesc.

Deși scrie mare pe ușă să prezinți legitimația de bibliotecă – să știu și eu cine ești și-n ce relații te afli cu instituția – ea vine direct la mine și-mi zice cu durere șoptită:
– Aș dori o carte de dragoste.
– Dați-mi legitimația de bibliotecă.
Se strâmbă ea un pic ca și cum i-aș fi cerut biletul la control când ea are abonament, pune poșeta pe tejghea și începe să scormone în ea rece și calculată.
Nu găsește așa că începe să scoată câte un obiect.
Prima dată scoate două bancnote și niște mărunt – nu s-a mai întâmplat până acum să se dea șpagă la bibliotecă – să fie primit.
Pe urmă scoate o cutiuță de farduri transparentă prăfuită pe interior de nuanțe amestecate, triste – nu e genul meu, deci o refuz.
– A, nu, stați un pic că era pe-aici – zice ea, tot așa afectată.

Apoi scoate un pieptăn – cam lung, nu știu cum o fi intrat acolo, mai scormone ce mai scormone și fără să clipească ia poșeta de fund și-o răstoarnă la mine pe tejghea.
Am mai văzut câteva interioare de poșete – am două surori și-o mamă purtătoare de poșete – însă de data asta am avut o mică surpriză.
Băi, nene, ce era acolo, și pe bunica dac-o căutam sigur o găseam.
Fix ca vorba aia: ace, brice și carice, scame lame și chiloți de dame.
Printre altele, un borcănel înfășurat atent în hârtie igienică ce s-a rostogolit și-a căzut cu sunet înfundat pe podea și care s-a fisurat – cred – că am sesizat așa un iz suspect ca atunci când calci neatent pe ceva moale în parc.
– Vai, am uitat de ăsta – și se repede să-l ia – sunt analizele lui Costel.
Având în vedere că mai erau și alți clienți în bibliotecă și ținând cont de legislația europeană în vigoare i-am zis că nu putem să-i facem coprocultura lui Costel chiar publică așa că îi fac semn către toaletă.
– Puteți să-l aruncați acolo.
– A, nu, că nu durează mult – zice ea victorioasă cu legitimația într-o mână și borcanul în cealaltă – dați-mi cartea și-am plecat.
– Doamnă, aruncați vă rog chestia aia la baie și pe urmă vă servesc.
Și-a înghesuit botoasă și dezamăgită fardurile, pixurile, pieptănul, oglinjoarele și banii în poșetă și-a plecat.
Peste 5 minute vine iar.
– Am luat o punguță de vizavi – și-mi face semn către poșetuță pe care o palpează așa ca pe-o pisică torcând. L-am înfășurat bine.
N-am cerut detalii, doar că n-am putut să nu mă îngrijorez pentru analizele lui Costel care s-ar fi putut amesteca cu nuanțe de toamnă, Londra, coafura rezistă și ce mai era pe-acolo.
– Dați-mi legitimația.
– Iar? și desface așa cu sictir dar mult mai atentă fermoarul gentuței.
Îmi dă legitimația, bat în calculator ID-ul, apare o nerestituire.
– Aveți o carte împrumutată deja.
– Da, confirmă ea zâmbind și continuă să se uite la mine clipind intelectual din gene.
– Păi, dați-mi-o.
– De ce?!
Deja obrazul stâng nu mai răspundea la comenzi iar buza de jos îmi trepida ca Palatul Victoria la cutremur.
– Păi așa e regula: luați o carte, o cititți – și când o terminați o aduceți înapoi și puteți să luați alta.
– A, daaa? Înseamnă că am înțeles eu afișul greșit… Eu am crezut că pot s-o păstrez. Hadeți că mă duc atunci la clinică și când mă întorc trec pe-acasă și v-o aduc, că și-așa nu mi-a plăcut. Începuse cu soldați, cu răscoale, nu-mi plac mie de-astea, eu vreau ceva de dragoste.
Și-a ieșit lăsând în urma ei o dâră de Mademoiselle de Coco Chanel cu ușoare accente de Costel.
Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.