decorporalizare

Am primit un articol de la al nost’ Nea Ilie de la sculărie. Nu neapărat publicabil, dar în el, Nea Ilie își sărbătorește cei 23 de ani de când a învins moartea. Ca să ne asasineze cu comentarii lungi și dese pe arhiblog. Dar na, nu totul poate fi perfect :mrgreen:

Citesc arhiblog din varii motive și am plăcerea să descopăr o comunitate diversă în continuă mișcare. Sunt unii care au îmbătrânit comentând pe-acolo și-mi face plăcere să-i revăd, alții pe care nici nu mă așteptam să-i văd pe la tine prin blog, alții noi, alții care mai dau doar sporadic pe-acolo, toți laolaltă frumoși ca o clasă de elevi reprezentând exact generația mea — aș zice chiar — gașca mea; și n-am cum să nu-ți mulțumesc pentru privilegiul pe care mi-l oferi selectând o felie de contemporani cititori și comentatori pe care mi-i așez frumos în gânduri și amintiri.

Dar, nu despre asta vreau să-ți vorbesc azi. Acum 23 de ani, într-o cazarmă a unei unități militare de pușcași marini din Giurgiu un soldat a fost ucis. Nu cu pușca, nu cu baioneta, ci cu seringa. Un lot întreg de recruți a fost vaccinat în prima zi de armată cu vaccine experimentale.

Nu stau să intru în amănunte, cert e că vaccinele alea au pus la pat o parte dintre soldații testați și la pământ unul dintre ei. Era chiar în prima zi de armată. Căpitanul companiei venise să-i cunoască pe noii recruți și după ce s-au chinuit să-i aranjeze într-un careu în formă de U el s-a urcat în fața lor și-a grăit:

– Bună ziua!

Compania a răspuns cam nedumerită dar era prima zi și era timp căcălău să se mai lucreze la salut astfel încât să iasă sincronul. S-au trecut în revistă echipamentele și eventualele schimbări ale acestora (unii aveau șapca prea largă, alții bocancii cu un număr mai mic), s-au explicat care sunt structurile interne ale companiei, cine sunt comandanții de plutoane, ce arme vor studia, ce specialități vor avea. În timpul ăsta, efectele vaccinului făcut cu 3 ore în urmă începeau să apară. Mâncărimi, foieli, jene și chiar ușoare slabiciuni.

– Băieți – zise căpitanul dospind o inimă de mândrie în fața frumoșilor soldați – azi e prima voastră zi în armată. O să vedeți, armata nu este chiar așa de grea, n-a murit nimeni în armată.

Ca o dovadă că există și umor negru, un soldat din prima linie a căzut chiar în fața comandantului. L-au ridicat, l-au întors cu fața, i-au dat cu apă pe ochi, chiar comandantul a alergat cu șapca plină de apă să-l stropească. Nimic. Niciun semn. Soldatul tăcea cu dinții strânși, în poziția de drepți pe care o avea de când era în picioare, fără zâmbet, fără întrebări, fără suflare.

L-au dus la infirmerie dar n-au avut ce-i face așa că au chemat ambulanța. Pe foaia de ieșire din unitate au scris “decedat în timpul serviciului militar”. Așa a ajuns la morga spitalului Giurgiu. Acolo, un doctor s-a uitat la el, s-a uitat la foaie, a cerut explicații despre circumstanțele evenimentului, soldatul de la infirmerie trimis să însoțească cadavrul a ridicat din umeri:

– Nu știu domnule, l-au adus așa de pe platoul de adunare. A căzut din picioare.
– Cum mă să cadă din picioare?! făcu doctorul care era în primii lui ani de practică. Adică s-a dus așa ca scândura din gard în poziția de drepți fix cu barba de asfalt?!

Infirmierul ridică din umeri. Doctorul se întoarse și ceru niște echipamente și se apucă să pregătească foile — ce vrei, pe vremea aia nu erau leptopuri la morgă, totul trebuia trecut pe foaie. În plus, trebuia anunțat cineva din armată, nici nu știa cine, auzise el de poliția militară dar nu era sigur că ăia se ocupă de așa ceva.

Înainte de a interveni cu aparatul pentru resuscitare, doctorul ceru un sumar examen ce înregistra impulsurile nervoase și descoperi o zbatere ușoară. În limbaj medical asta punea în alarmă întreaga echipă și înțeleși din ochi au început lupta.

Au adus un cuier de-ăla în care au agățat perfuziile ca pe globuri în pomul de iarnă și-au început resuscitările mecanice. Nimic. Au trecut și la alea electrice. Nimic. Treceau minute prețioase iar transpirația de pe frunțile lor se prefăcea în gheață pe care nici n-o simțeau ci-i ținea treji și alerți.

Au repetat operațiunile până n-au mai putut. Chiar dacă doctorul refuza să întrerupă procedeele, unii membri ai echipei știau că deja e totul pierdut. Din când în când, impulsurile nervoase din zona craniană răspundeau și ridicau linia aia continuă ce piuia în aparate. Restul era tăcere. În inima infirmierului, în a șoferului ambulanței, în inima asistentelor… Doar doctorul refuza să creadă că e totul pierdut.

I-au făcut actele și l-au trimis la un spital mai mare: Spitalul MIlitar București. Era drum lung până acolo dar impulsurile alea nervoase nu-i dădeau voie lui să scrie pe foaie decedat.

La 8 ore de la evenimentul de pe platoul de adunare al companiei, soldatul a înviat. Trecuse printr-o (așa zisă) moarte clinică — o experiență unică (și nu are nimic de-a face cu tuneluri de lumină, rai și îngeri). Revenirea la viață s-a făcut treptat, mai întâi auzul, pe urmă mirosul, pe urmă văzul, apoi simțul tactil care i-a dat percepția greutății proprii – de-aici și povestea cu “am căzut în propriul meu corp”.

Știu că povestirea poate fi interpretată ca o încercare puerilă de a căuta populism dar nu vreau decât să-i mulțumesc doctorașului de la Giurgiu. Nu l-am întâlnit niciodată și (cine știe?!) poate chiar citește blogul, poate e unul dintre noi.

A rămas în memoria mea din cele povestite de infirmierul unității. Sunt 23 de ani de atunci, 23 de ani de viață. Poate că ăsta e și motivul pentru care prețuiesc viața așa de mult, poate că asta îmi dă poftă de trăit și am curaj și speranță încât vreau să-i îndemn pe toți, pe generația asta frumoasă să trăiască din plin.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.