Scris de Razvan

Ne-au îmbrăcat în alb și ne-au dat stegulețe. Nimeni nu voia să meargă dar nu prea
aveam de ales. Ne-am înghesuit în autocare cum am putut și-am încercat să transformăm
o situație nasoală într-una mișto: am făcut glume, am desfăcut sticle de apă, ne-am zgâit
plictisiți pe geam la copacii care alergau pe lângă noi. Domnul director s-a asigurat că
știam cu toții ce avem de scandat la destinație.

Când am ajuns am dat peste alte autocare deja parcate. Alții în alb, din alte județe. Am
încercat să rămânem în grupul nostru, să nu ne amestecăm cu ei. Îi priveam iscoditor
încercând să ne dăm seama după accent cam de prin ce parte a țării or fi.
Când am ajuns în piață din difuzoare tuna deja un sunet motivant de marș, o piesă
glorioasă despre învingători. Ne-au îndrumat să ținem pancartele cât mai sus și să agităm
stegulețele când ni se face semn.

Discursul l-am ascultat fără interes, dându-ne coate, privind cerul, oftând spre asfalt. Era
cald și puțeam după călătoria lungă cu autobuzul. Aplaudam apatici când ni se făcea
semn. Agitam stegulețele când ni se făcea alt semn. Ridicam pancartele cât puteam de
sus. Vreo trei aduseseră semințe și mâncam pe ascuns.

Mie unuia mi s-a părut că a durat o veșnicie: valul de discursuri glorioase, cuvintele
motivante, apelul la idealuri întrerupt de muzică alertă. Am încercat să nu-mi murdăresc
cămașa albă cu baza de lemn a pancartei. Am încercat să fac să treacă timpul numărând
ferestrele unui bloc îndepărtat. Fiecare final de discurs în limbaj de lemn semnala
începutul unui alt discurs și părea că nu se mai termină. Apoi s-a făcut și mai cald și-au
început să mă doară picioarele. După încă o oră voiam să mă așez undeva – oriunde – dar
îmi era teamă că mă vede careva și mă dă în gât și nu voiam să am probleme.

Domnul director s-a îndurat de noi și ne-a permis să plecăm cu vreo jumătate de oră mai
repede, dar nu înainte de imnul partidului. Se săturase și el și văzuse că alții de prin alte
județe deja o tuleau tiptil. ”Hai mă, hai. La autobuz.” ne-a îndemnat în șoaptă.
Am părăsit piața cât-de-cât încolonați. Eram toți în alb și sudoarea marcase materialul
textil la subsoară în pete cenușii. Câțiva lăsaseră pancartele în piață, lângă sticle de apă
goale și mușuroaie de coji de semințe.

Cu cât ne îndepărtam mai mult de difuzoare și ne apropiam mai mult de autobuze cu atât
muzica se auzea mai fad. Din spate o voce groasă continua să vorbească mulțimii despre
Planul Cincinal, progres și Ceaușescu. Domnul director ne-a spus să ne grăbim. Eram
obosiți, eram sictiriți; dar eram pionieri și nu prea aveam de ales.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.