Fata ce are tatuate 2 pistoale pe umeri

@Freigedank, bah tu esti coolmea :))))

camionagiu » eu in articol, incerc sa mediez, cu ajutorul caduceului geneza, convertirea, re-crearea şi restabilirea sensurilor, fenomen care marchează semnificativ etapa sofistă a filozofiei elene, în care erau descoperite valoarea şi influenţa etică, estetică şi politică a cuvântului, dovedindu-se concomitent hermeneut şi retor.
Explozia conflictului dintre interpretări, extrapolarea lor la întregul domeniu al fenomenelor şi al faptelor, constituirea unei reflecţii filozofice asupra actului interpretării şi al unor tehnici concrete de realizare, instituţionalizarea artei de a interpreta convingător; toate acestea se datorează în mare măsură sofisticii. ,,Pentru sofişti, cuvintele, mai precis numele, fie că sunt create de zei, fie că sunt rezultat al convenţiei, au rol capital în cunoaştere. Pentru unii ele trebuie să fie puse la baza educaţiei, fiindcă reflectă corespondenţa naturală (sau divină) cu lucrurile pe care le denumesc. Pentru alţii, deşi sunt numai semne fixate prin buna învoială dintre oameni, ele au aceeaşi importanţă, căci a cunoaşte lucrurile înseamnă a cunoaşte semnele care le reprezintă. Cu aceasta, limba intră sub jurisdicţia unor téhne noi şi devine obiect de învăţământ în alt chip şi în altă măsură decât fusese până atunci”
Relativizarea adevărului, admiterea contradicţiei şi lupta, totodată, împotriva adevărurilor altora înglobează universul cunoaşterii în cel al interpretărilor posibile. Indistincţia dintre cunoaştere şi interpretare care, de altfel, se menţine în aproape întreaga filozofie greacă, este, în cazul sofiştilor, aproape totală. Adevărul nu mai este des-coperit printr-un act individual (pur subiectiv), ci apare printr-un efort de explicitare şi interpretare ce, invariabil, păstrează imperfecţiunea cuvântului ce-l foloseşte.
Unicul criteriu hermeneutic, care este în acelaşi timp şi criteriul cunoaşterii, al adevărului, cât şi al unei retorici valabile, este succesul pragmatic, impresionarea celorlalte persoane în sensul dorit. Interpretările unui acelaşi ceva sunt deci infinite, iar singura lor ierarhie este cea a intensităţii afecţiunilor pe care le produc la un număr cât mai mare de indivizi. În adevăratul sens al cuvântului, „sofistica nu este un sistem filozofic căci pe sofişti nu-i interesa înfăptuirea unui corp unitar de doctrine, ci este o metodă (cea mai potrivită) de a-i învăţa pe alţii anumite cunoştinţe practice, şi anume dexterităţi folositoare în viaţa publică şi privată. Sofiştii erau profesori de energie, nu de teorie, iar partea teoretică predată de ei urmărea izbânda în viaţă, folosul individului”.
Sper ca am si reusit.

@Arhi: Now, wake up! 🙂