Când eram mic, cea mai mare plăcere a mea erau volumele săptămânale din Jules Verne. Bine, nu mai țin minte dacă erau săptămânale sau lunare, tind să cred că săptămânale, pentru că altfel nu aș fi avut decât 12 volume, ori eu am avut toată colecția, până când nu s-a gândit inteligenta mea mamă să mi le arunce pe toate, pentru că citeam la masă, adică îmi mâncam mințile și, ce era mai grav, nu aveam grijă de cărți, deci mai bine să mi le arunce.

Da, pe vremea lui Ceașcă, săptămânal, mergeam la librăria de la complexul Tomis din Vitan și îmi cumpăram cărțile lui Jules Verne. Eram acolo de la 7 dimineața, pentru că era omor la librărie. Trebuie să rețineți că trăiam într-o eră în care cele mai publicate cărți erau operele cretine ale tovarășului, furturile demente din domeniul chimiei ale tovarășei și cuvântările anuale de la congresele pline de realizări ale partidului comunist, cel pe care îl plâng fanii psd din zilele noastre.

Așa că, de fiecare dată când partidul aproba să se publice o carte bună, era omor la librării. Am stat la o coadă de câteva ore, în ploaie, pe Magheru, la Aventurile Aproximative ale lui Vlad Mușatescu, ale cărei înfluențe cunoscătorii o văd și astăzi în tot ce scriu. Am dat șpagă 50 de dolari ca să prind, la librăria de cartier, seria poveștilor Șeherezadei, din colecția Biblioteca pentru toți. Serie pe care mi-a aruncat-o, as usual, mama. Nu aveam suficientă grijă de cărți, în concepția ei și asta era pedeapsa mea, pentru că știa că iubesc cărțile mai mult decât orice pe lume.

Anyway, revenind. Poate și obligat de faptul că nu aveam acces la alte cărți, deși îmi este perfect clar că formarea mea de cititor este science fiction dintotdeauna, influența cea mai mare asupra psihicului meu a avut-o colecția Jules Verne (pe care, deși am cumpărat-o pe toată când au reeditat-o, mizerabil, la Adevărul, acum nu o mai am).

Am citit de nenumărate ori Copiii căpitanului Grant. Am băut ceai sub punte cu Lady Glenarvan și John Mengle, m-am chinuit alături de Paganel să învăț portugheza în loc de spaniolă, am gonit prin preerie cu Thalcave și am băut apă dulce direct din Rio Grande, l-am urât pe Ayrton din adâncul sufletului, m-am chircit în mine însumi când maori discutau despre cum să îi mănânce pe eroii mei.

Ilia Bruș și Ladko mi-au călăuzit pașii pe dunăre. Am mâncat pemmican cu grog timp de 5 săptămâni în balon, în timp ce doctorul Fergusson îmi povestea istoria Africii și despre canibalii din Tombouctou, Dick Kennedy mă învăța să trag cu arma, salvam misionari din mâinile canibalilor sau ne prăbușeam, cu balonul nostru umplu cu aer cald obținut din arderea frunzelor, în fluviul Senegal.

Am fost, alături de Otto Lidenbrock, în centrul pământului. Împreună cu Ardan și Barbicane am călătorit spre lună într-o ghiulea. Căpitanul Nemo m-a învățat să conduc un submarin în jurul pământului. Great Eastern m-a plimbat între India și Australia. Phileas Fogg m-a plimbat 80 de zile prin lume și m-a făcut să mă îndrăgostesc, pentru prima oară, de o indiancă. L-am urât pe Nana Sahib, pentru că o răpise pe iubita lui Edward Munro, fiind suficient de mic ca să nu știu istoria adevărată a indiilor, i-am urît și pe cei ce ucideau tigri doar pentru plăcerea lor personală. Bătrânul Vasquez mi-a explicat ce înseamnă un far, iar Ben Raddle și Summy Skim mi-au arătat cât de urîtă este goana după aur și cât de rea este lăcomia umană.

Da, spiritul meu a fost hrănit doar cu aventuri în toată copilăria sa. Am visat ca la maturitate să fiu unul din cei ce pleacă, cu un rucsac în spate, să vadă toată lumea, să se bucure de frumusețile ei și să își întipărească pe suflet, inimă și minte totul, toți oamenii, toate obiceiurile, toate visele.

Din păcate, când am crescut, spiritul meu liber s-a lăsat modelat de familie, de societate, de prieteni, de influențele exterioare, de ideile despre cum ar trebui să fie un om și un bărbat. În loc să plec, atunci când am simțit chemarea, am ales să mă căsătoresc, să mă așez la casa mea, să fac copii și să mă blazez, încet încet, zi de zi, lună de lună, an de an.

Bine, nu neapărat să mă blazez, bănuiesc că se vede că nu sunt chiar blazat, sunt doar sictirit și nu mai am grijă de mine. Am ales modelul părinților mei, care își sfătuiau fiica, la un moment dat, să nu se distreze la tinerețe, că tinerețea este pentru a munci și a strânge bani, ca să îți poți plăti medicamentele la bătrânețe.

Dar undeva, în mine, focul acela încă arde. Poate mai mocnit, poate nu cu la fel de multă putere. Dar acolo încă simt că vreau să mănânc pemmican și grog, încă vreau să văd insulele Tabor și Tristan D’Acunha, încă vreau să merg prin Patagonia.

De asta, de fiecare dată când mă uit la clipul lui Matt, am lacrimi în colțul ochilor. Și încă sper că poate, odată, voi avea curajul să spun Muie all și să plec dracului în drumul meu, să nu mai știe nimeni de mine și să nu mai știu de nimic.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.