Cum se face o echipă jurnalistică

Scris de Nea Ilie de la Sculărie

Acum ceva ani lucram la un jeg de tabloid. Într-o dimineață parchez bicicleta în debara la subsol — că așa e la noi, tre’ s-o ascunzi bine — și o iau încet pe scări la etajul unde aveam biroul. De obicei era o gălăgie acolo de nu puteai să-ți suni gagica de sâmbăta trecută, acum liniște totală. Mi s-a părut mie ceva suspect. Zic… stai să vezi că iar s-a supărat tanti Elisabeta — baba aia care n-a vrut să-și dea apartamentul când a cumpărat patronul toată clădirea — și-a venit aia peste ei cu umbrela.

Intru în redacție… nici țipenie de om. Or fi la vreo ședință în clădirea grupului… dar chiar așa?! nici măcar tanti Mioara, femeia de serviciu?!… Scot telefonul din buzunar să sun… canci! nu mai aveam baterie… Zic, să vezi că au anunțat ăștia că e o bombă în clădire și i-au evacuat iar eu că n-am avut telefon stau aici până face poc. Mă și vedeam jucând table cu sfântul Petre… Bag telefonul la încărcat, cum s-a îngălbenit cum am sunat așa cu încărcătorul în priză.

– Bei, Georgele, unde sunteți mei?
– Aăăaaaăă, sulicăăă, am uitat dă tine… Suntem la ProSport. Ne-a luat ăștia pă toți.
– ?!
– Da, bă, și tanti Mioara e cu noi, să face echipă nouă…
– ?!…

N-apuc să-mi exprim nedumerirea cum se face o echipă nouă dacă e tot efectivul acolo că hop, mai apare cineva în redacție tocmai când mă așezasem și eu în fotoliul redactorului șef și cu picioarele pă tastatura lui. Cin’ să fie, cin’ să fie?!

Era șefu. Nu redactorul! Patronul ăl mare, don Dragomir (între noi fie vorba, Nea Mitică de la Ligă, n-a venit niciodată în redacție și multă vreme l-am considerat cel mai bun patron de presă — îl durea la bască ce se scria la gazetă, banii să curgă).

Și nici bună ziua, nici futu-te-n cur… [clipurind așa din ochi ca elevul Dima dintr-a 7a]:
– Bă, bă, bă, ai mă o masă rotundă p’acasă?

Phoaaa, zic în gândul meu, ăsta nu știe că ăștia au dezertat și vrea s-o pună de-o paranghelie cu cârnați să le facă surpriză…

– N-am bre, nea Mitică, dar știu pe cineva la bodegă la Mimi Chioara, are de-alea de metal, e bune?
– Nu bă, lasă-mă cu metalul tău, eu te-ntreb de masă de-aia rotundă de sufragerie, de-aia mare de șaișpe locuri, n-ai pe-acasă?
– Păi ce, bre, sunt moștenitor de Mavrocordat, eu stau la garsonieră, de un’să am eu dit’ai masa?!
– N-am făcut nimic cu tine… Îmi trebuie o masă… Mare, bă! mare! D’aia rotunda!
și-și frământa mâinile cam cum se dă Marius Berbecar cu pudră înainte de paralele căutând o idee salvatoare.

Brusc se luminează la față și mă trage după el. Ne urcăm în mașină, ajungem la o vilă care nu era chiar departe, mai sună el niște băieți care ziceai că stăteau la colț să aștepte telefonul lui și umflăm pe sus o namilă de masă cu picioare sculptate, ca la Palatul Victoria.

A trebuit s-o demontăm, s-o urcăm pe scări, s-o montăm la loc într-un fel de antecameră mare din care dădeai în toate birourile pe care noi o numeam hol și o credeam inutil de mare. Pe la 11 așa îl prind într-o pauză între două telefoane și pregătit să i-o dau la gioale îi zic direct…

– Nea Mitică, da’ matele știi, bre, că au plecat toți?
– Hai bă, lasă, nu te fute pe tine grijea de astea acuma, vezi să meargă aia de făcut cafea și să fie scaune la masă.

Iar am rămas ca muta la chestionar…
Nici n-apuc să zic ceva că încep să urce tropote de cai pe scări. Să vezi — zic în gând — că le-a promis nea Mitică salarii duble și se întorc toți.

Cine cădea de prost? …iar EU. Și astea toate din cauză că n-am avut telefonul încărcat. Ț’anafura ta de Alcatel cu bateria ta de doi lei…
Când colo, fețe noi. Unul câte unul, foștii angajați de la Prosport veneau și se așezau la masa rotundă. Care n-au mai găsit scaune s-au poziționat în picioare în jurul mesei până a apărut nea Mitică din biroul redactorului șef și s-a făcut liniște.

Și începe cel mai inspirațional discurs pe care l-am auzit altundeva decât în filme.

– Bă, băieți și domnișoare. Și doamne… care nu vă e rușine s-o spuneți. De azi înainte, orice decizie legată de ziarul ăsta se ia la masa rotundă. La masa asta! Nu vreau să mai văd bisericuțe, gășculițe, unii pă la meteo, alții pă la paginare, alții pă la pizda mă-sii. Stați toți aici și vorbiți că de-aia e echipă. Salariile așa cum am discutat… Hai, la treabă că așteaptă ăia de la tipografie!

Se ridică să plece, îmi întinde mâna și-mi spune pe numele mic…
– Pulică, dacă nu erai tu nu făceam echipă. Ai o premă!

Întinde mâna către mine și-mi dă telefonul pe care-l uitasem la încărcat în biroul redactorului șef.
– Ia-ț’ mă ăsta că sună una Roxana cu voce de Claudia.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.