De ce cuplurile interconfesionale nu sunt bune

premisa gresita inca din startul articolului:
“Voi[…] aveți impresia că femeia de care v-ați îndrăgostit va rămâne așa toată viața. Ceea ce e total greșit.”
Cum poti demonstra ca e gresit? Ai stat alaturi de destule femei de genul asta toata viata lor? Exista studii care sa confirme genul asta de comportament?
Tot ce urmeaza dupa e o diatriba impotriva cuplurilor interconfesionale care nu are nici un sens.
La fel de bine cum femeia poate convinge barbatul ateu fie sa faca anumite concesii legate de religie(ducand pana la reintoarcerea intr-o credinta oarecare) asa si barbatul poate convinge femeia sa devina atee.

Nu vad unde e problema, fiecare e liber sa faca ce vrea si ce ii place.
PS: hai, sa sara haterii!

tl,dr. azi, fix azi se implinesc 9 ani de cand merg inainte cu ortodoxa mea, eu fiind romano-catolic. respectam ambele traditii si rituri. in rest suntem OAMENI.
ai o privire talamba asupra vietii si sa vezi doar negru in fata ochilor nu doar ca e gresit dar te si indobitoceste. nu ai accepta niciodata o parere care este altfel decat a ta.
nu generaliza daca tu ai ales gresit.

Sunt într-o situaţie ca cea dezbătută în articol. Ea catolică, eu ateu convins. Suntem împreună de 13 ani şi jumătate, ne căsătorim în septembrie. În aceşti 13 ani (15 de când ne cunoaştem) eu nu m-am dus la biserică tras de ea iar ea n-a tras de mine să merg. N-a încercat să-mi bage pe gât concepte religioase iar eu n-am încercat să o convertesc spre necredinţă. Cazul descris de autor e unul extrem iar inferenţele pe care le face pornind de la ideea că de te cununi religios ca ateu faci un compromis periculos sunt la rândul lor umflate. Da – există asemenea cazuri în care un membru al cuplului pune pe primul loc religia în detrimentul soţului sau soţiei ori al copiilor. Dar dacă te cununi religios asta nu duce neapărat la dezastru pe viitor.
Repet: sunt ateu. Genul ăla de ateu convins, nu agnostic, nu şovăitor. Dar cu toate astea cred că fericirea în cuplu depinde de o serie de factori care nu au prea mare legătură cu religia. Fie şi unul ateu şi altul credincios. Există empatie, există respect, răbdare; există o serie de lucruri care nu permit ca o cununie religioasă să devină peste ani ceva periculos.
Prin urmare, din respect faţă de logodnica mea, eu am fost cel care i-am propus să facem cununia religioasă la catolici. Pentru că poza aia de atac a articolului, cea cu ”Nu renunţa niciodată la convingerile tale”, precum şi mesajul per ansamblu al textului de mai sus nu-l fac pe un ateu cu nimic diferit de un om ultra-religios. Şi doi soţi încăpăţânaţi care trag fiecare de felia lor nu fac un tot şi nu rezolvă nimic. Eu ca ateu am ales să las de la mine, să facem cununia religioasă la catolici. Aşa cum ea ca şi credincioasă a ales să tolereze 15 ani toate albumele mele Satyricon, Samael, Morbid Angel şi glumele mele despre Isus. Pentru că – după cum spuneam mai sus – pe lângă factorul religios, într-o relaţie există şi toleranţă, şi înţelegere, şi răbdare. Iar dacă le ai pe astea, problema diferenţelor ideologice se rezolvă uşor.
Înţeleg mesajul articolului, am şi eu aversiune faţă de religie şi în special Biserică. Dar dacă textul de mai sus ar fi fost scris de un creştin, în fix acelaşi ton, noi toţi l-am fi numit ”radical” şi ”încuiat”. Pentru că orice text care împinge spre intoleranţă şi avertizează asupra pericolului acceptării felului celuilalt de a fi, pe mine mă face să ridic din sprâncene.
Eu n-aş fi rezistat 13 ani ca ateu cu femeia asta care e catolică dacă cele din articol ar fi universal valabile. Nu orice creştin se transformă într-un mic monstru incapabil de raţiune, chit că într-o vreme credeam contrariul. Când o să avem copii, n-am să pun piciorul în prag ca să împiedic un botez. Atâta vreme cât nu-mi bagă copilul cu capul sub apă ca să-i intre lichid în plămâni, eticheta aia simbolică de ”creştin” nu-i dăunează în niciun fel până ce ajunge la vârsta la care devine capabil să priceapă lucruri singur. Şi-atunci mama şi tata au să-i explice că la fel cum unii cred în Dumnezeu şi alţii în Allah, alţii aleg să nu creadă. Şi-am să-mi las copilul să aleagă după ce m-am asigurat că a priceput chestia asta. Iar de va voi să fie creştin, îl voi lăsa să fie creştin. Iar de va voi să fie ateu, îl voi lăsa să fie ateu. Pentru că eu nici măcar ca părinte nu vreau să-i impun ce să creadă, cu toate că ŞTIU în ce mod ar putea afecta negativ religia un om. Cu toate că mă tem să n-o ia pe brazdă pe la 20 de ani şi să se facă pustnic ori să înceapă să asocieze orice element al vieţii cu un citat din Biblie. Dar la fel de dăunător pentru copil ar fi să-l îndoctrinez în necredinţă.
Şi repet – tastez şi ridic privirea şi văd la doi metri de mine în biblioteca din camera mare o copie în engleză a ”The God Delusion” de Dawkins, ”The Origin of Species” a lui Darwin şi alte cărţi pe subiect sau antisubiect. Şi mi-ar plăcea să le citească logodnica mea sau viitorul meu copil, dar n-am să-i forţez. Pentru că nici pe mine nu m-a forţat nimeni să citesc texte religioase.
Dar revenind la impactul religiei în convieţuirea de cuplu, lucrurile nu trebuie să stea neapărat negru. Dacă n-aş fi un exemplu concludent în acest sens cel mai probabil aş fi declarat şi eu contrariul, şi anume că deciziile astea mici gen ”ne cununăm sau nu religios” pot degenera ani mai târziu în fanatism religios. Din fericire – în cazul meu, cel puţin – lucrurile nu stau aşa. Nu exclud însă posibilitatea ca autorul articolului să ştie cupluri al căror viitor armonios a fost distrus de astfel de decizii social-impuse.
Problema intervine atunci când un membru al cuplului se încăpăţânează să-şi impună punctul de vedere, religios sau nu. Dar sunt aproape sigur că drumul până acolo nu e pavat de decizii precum ”hai să ne botezăm copilul” ori exprimări de genul ”Doamne fereşte”. Se prea poate să greşesc – nu exclud nici varianta asta. Mici idei şi concepte şi exprimări zilnice se pot aduna în timp şi degenera în delir mistic; am văzut cazuri. Dar acelea sunt cazuri patologice şi – în al doilea rând – nu poţi generaliza şi afirma cu certitudine extrema din articol. Se prea poate să fi perceput eu mesajul greşit, dar mie textul de mai sus îmi spune ferm că ”aşa se va întâmpla”. Şi, hmm, eu mă îndoiesc.
Legat de titlul articolului – din nou- l-aş contra cu cei 13 ani de relaţie ai mei.

As putea crede ca autorul vorbeste despre o experienta personala traumatizanta disimulata intr-un caz generic, sau poate doar prezinta un caz execeptional.

Pe de alta parte incep sa ma obisnuiesc cu genul asta de atitudine, unde se fac o suita de afirmatii nici o baza si argumentatia este in lant, bazandu-se pe o alta afirmatie a autorului.

Nu am inteles cum ajunge femeia aia asa bisericoasa, cum se apropie de biserica odata cu trecerea timpului. Presupun ca media citititorilor blogului e pe la 30 de ani, parintii undeva spre 50-60 de ani, deci destui ani de casnicie.

In cate familii ati vazut voi asa ceva, concret? Cate mame merg la biserica duminica si cati dintre voi va faceati cruce cand veneati de la gradinita? Cate cupluri ati vazut sa se desparta din cauza ca ea mergea la biserica si el nu? Cazcuri concrete, nu povesti si presupuneri.

Societatea nu ii sanctioneaza urat pe cei divortati, ii sanctioneaza pe cei slabi sau altfel. Nu e nici o diferenta daca la 40 de ani este divortata sau nu a fost maritata niciodata, o sa fie vazuta la fel de prost.

Nu stiu cata experienta de viata ai sau cine ti-a dat exemplul de mai sus dar e valabila si viceversa. Barbatul sa devina religios. si cand spun asta ma refer la un caz dintre cunoscutii mei care el ateu convins, ofiter in rezerva, pana pe la 60 de ani a devenit religios (si nu convins de partea feminina – pentru ca deja nevasta-sa il privea ca pe un strain cand a devenit asa) si innebunea pe toata lumea din familie cu religia. In ultimele luni de viata deja stia versete din biblie si nu-ti raspundea decat prin ele.
Dar am nenumarate exemple in familie in care: el e catholic, ea e greco-catolica, copii ortodocsi pentru ca cei mai buni prieteni de familie pe care parintii I-au dorit ca nasi erau ortodocsi. Pastele se tine pentru fiecare din familie si nu sunt decat niste mese intre prieteni. slava spaghetarului iar parintii au peste 75 de ani acu iar copii fiecare s-a casatorit ba cu un catolic, ba cu alt rit…..si mesele in familie sunt la fel. Nu I-am auzit ca-s diferiti de acu hat ani de cand i-am cunoscut
Ce te faci insa cand stii ca langa casa ta e o scoala catolica la care stii ca-s profesori buni si ma rog esti aproape de ea dar nu poti sa-ti bagi copilul in respectiva locatie pentru ca nu are certificat de botez catolic…..eu am fost in situatia asta. Multi mi-au spus sa ma duc la orice biserica sa-l botez catolic sau sa dau o spaga in Romanica la o biserica catolica sa-mi dea certificatul. Na ca nu am vrut si imi duc copilul la 6 km de casa ca asa e in tenis si nu ma mai spurc. Daca el va dori sa devina budist la 20 de ani e perfect problema lui.
Nu m-as fi casatorit religios si poate nici cu acte daca nu era sa dea bine la actele de emigrare….ca na acolo trebuie sa fie ca la carte. Si stau si te intreb pana la urma cine ne influenteaza in religia? Societatea (nu poti sa te duci la scoala de langa casa, nu poti sa ai acte de emigrare in regula) sau cineva anume? Nu-ti mai convine de femeie ca a devenit mult prea religioasa…..mergi si scalda-te in alta parte pentru ca e o lume libera si lasa la o parte victimizarile pentru ca singur ti-ai ales calea.
“Acum ești bătrân. Nu mai ai nimic în față, doar o tonă de regrete în urmă.
Dacă nu ai fi acceptat să te căsătorești în biserică, de la început?”
A naibii femeie – tot ea e de vina, nu?
Poate si ea are regretele ei care au condus-o la o viata religioasa alaturi de tine iar religia este singurul colt in care se poate refugia. Te-ai gandit ca viata cu tine o fi impins-o la asta? V-ati oferit unul altuia o viata care sa va faca sa nu va ganditi la o cerinta fata de inaltul cerului sau la ura fata de tot ce va inconjoara.
Text misogin!