Nu sunt, sau mai bine zis, nu am fost niciodata adeptul montarii avantgardiste a pieselor de teatru clasice. Nu imi place sa vad Othello interpretat de Florin Salam, intreband-o pe nevasta “fa pirando, zi sincer, ti-ai tras-o cu bagabontul ala de Iago?” Sau Capra cu 3 iezi in versiunea in care capra isi pune intrebarea “sunt animal sau pozitie”

Alexandru Dabija, prin montarea sa la O noapte furtunoasa a reusit sa ma convinga de contrariul. Se poate ca pe o scena simpla, cu 3 banci si o groapa de moloz, sa faci o piesa memorabila. De ce? Pentru ca termenu de valabilitate al moravurilor si al caracterelor nu este limitat spatio-temporal. Spectacolul lui Dabija nu are clisee sau prejudecati si ne invadeaza cu atitudinea caragialesca, intr-o piesa in care inventivitatea si identitatea comica ne aduc cu picioarele pe pamant si ne aduc aminte ca, din punct de vedere al amarului popor roman, 200 de ani nu reprezinta decat o tresarire de pleoapa.

Am avut o singura problema: dictia actorilor. Mai degraba cu accent oltenesc si intonatie a la Marin Miliardar decat moldovenesc, actorii au vorbit o limba destul de greu de descifrat, iar spectatorii smartphonari citeau textul in paralel pe Blackberry subtritrare on line, ca sa poata tine firul epic. Probabil asta s-a intamplat si datorita locatiei nu extrem de fericit aleasa, hala Simerom, nu neaparat facuta pentru o reprezentatie de teatru.

In rest, mancam teatru pe paine. sau doar teatru, ca painea e interzisa in diete.

Daca va place ce scriem, daca va place cum scriem, daca stiti ca am ramas din ce in ce mai putini oameni verticali si cu coloana, puteti sustine munca noastra.
Am scris si o carte. Poate cea mai buna carte. Poate cea mai bine vanduta. Poate cea care te face sa te identifici cel mai mult cu povestile din ea. Daca vrei, citeste si tu.