Contul meu
Scris de Hary, drept raspuns la comentariile naziste de aici
Problema cu adoptiile nu este chiar asa de simpla cum pare la prima vedere.
se intimpla tragedii multe in familii cu copii adoptati. Binenteles ca sint si cazuri foarte frumoase si fericite, insa as indrazni sa spun ca in majoritatea cazurilor familiile care adopta copii cu o varsta de peste trei ani, au probleme majore cu ei mai tarziu.
Multi parinti care nu pot avea copii, sint orbiti de dorinta de a adopta. Sint impinsi de nevoia intiparita genetic in femeie, de a creste copii. Si acest instinct parental, de multe ori primeaza in fata ratiunii.
Sa explic.
Bebelusul nascut si abandonat in maternitate, este crescut o vreme in maternitate si mai apoi in orfelinate de stat, case de copii etc.. unde isi asteapta parintii adoptivi sau familiile care se angajeaza sa-i creasca temporar, prin diversele programe sociale existente.
Sa presupunem ca bebelusul la nastere este sanatos din punct de vedere neurologic si nu are disfunctii genetice.
Orice copil sanatos, din clipa in care se naste, parcurge transformari majore de adaptare la noul mediu inconjurator.
In momentul in care se naste, creierul bebelusului este o masa imensa de celule nervoase deja diferentiate, insa nestructurate si nemodelate (“oarbe” pentru noul mediu in care s-a nascut).
creierul copilului se dezvolta cel mai spectaculos in primele sase luni de viata extrauterina, timp in care isi modeleaza structura (caile de comunicare si transport de informatii). Mediul inconjurator, mai precis stimulul care vine din exterior prin intermediul simturilor primare (olfactiv, auditiv, vizual, tactil) este cel care modeleaza si structureaza creierul noului nascut. Practic capacitatea unui copil de a percepe, de a intelege, de a simti si interpreta mediul inconjurator depinde FIX de stimulii pe care-i primeste in aceste prime luni de viata.
Si mai este un aspect important. Iubirea mamei.
Nasterea ca si act trebuie inteleasa din perspectiva unui bebelus ca si expulzarea din paradis. Da, sint permise analogiile.
Lipsa unui parinte iubitor (mama) de langa un nou nascut isi pune “amprenta” pe acel copil.
Lipsa iubirii mamei in aceasta perioada de viata duce la pierderea atasamentului la copil.
Capacitatea omului de a iubi este strans legata de iubirea mamei in primele luni si ani de viata.
Lipsa iubirii si atasamentului de mama duce la o modelare si structurare diferita a creierului, care formeaza mecanisme alternative de perceptie la copil.
Studii in domeniu arata ca fix acest atasament, aceasta iubire materna, este elementul cheie care este responsabil pentru echilibrul sufletesc al copilului si mai tarziu al adultului. Este vorba despre apartenenta emotionala care compenseaza pe cea rationala a individului.
Creierul uman isi incheie structurarea de baza la varsta de 3 ani.
Caile de comunicare, de intelegere si perceptie sint intiparite definitiv la varsta de trei ani,
iar dezvoltarea creierului uman dupa aceasta varsta, se bazeaza pe ce s-a format in primii trei ani de viata.
Ceea ce vreau sa spun este ca, de fapt, copiii abandonati din prima zi in maternitate, crescuti in institutile noastre de stat si adoptati la o varsta mai mare de 3 ani, nu au putut dezvolta si nici nu vor putea dezvolta vreodata acelasi sentiment de atasament si iubire parinteasca ca si copiii care au crescut langa mama lor biologica si au primit iubirea mamei lor.
Prin urmare, indiferent cat de mult s-ar stradui unii parinti adoptivi, le va fi foarte greu sa castige iubirea acestor copii.
Binenteles ca problemele se adancesc si datorita parintilor de parinti adoptivi care isi pierd rabdarea si au asteptari imense de la acesti copii, care nu fac decat sa adanceasca prapastia dintre ei si copiii adoptati.
Cunosc tragedii de acest gen. Si statistici in acest domeniu care ilustreaza foarte clar acest fenomen.
Binenteles ca sint si exceptii. Eu personal nu cunosc aceste exceptii, insa am convingerea ca ele exista. Pentru ca nici o teorie sau regula nu poate exista fara exceptii.
Stiu, aparent nu are nimic de a face cu topicul articolului precedent, cu adoptia copilului de tigan.
Am vrut doar sa accentuez faptul ca nu mostenirea genetica il formeaza pe om dpdv comportamental (emotional si rational), ci experientele lui, mai ales in primii ani de viata. Stimulii care vin din mediul inconjurator sint cei care modeleaza creierul uman.
Si am mai vrut sa subliniez ca tragediile in familiile cu copii adoptivi nu sint neaparat declansate din cauza copiilor sau a parintilor, ci din cauza diferentelor uneori majore de perceptie dintre copii si parinti.
NOU
ce legatura are articolul cu titlul?
NOU
Cred ca raspunsul e in paragraful asta:
“Stiu, aparent nu are nimic de a face cu topicul articolului precedent, cu adoptia copilului de tigan.
Am vrut doar sa accentuez faptul ca nu mostenirea genetica il formeaza pe om dpdv comportamental (emotional si rational), ci experientele lui, mai ales in primii ani de viata. Stimulii care vin din mediul inconjurator sint cei care modeleaza creierul uman”.
NOU
titlul este doar o joaca nevinovata cu mintea si atentia voastra, marca Cetin…:)))
NOU
Hary, am terminat aia 😀
NOU
asa e..sorry, dar fix paragraful ala l-am citit pe diagonala
NOU
Hary, mi-as scoate palaria daca as avea una.
Ai scris excelent si ai sintetizat cateva dintre motivele pentru care, desi din motive medicale nu vom putea avea copii niciodata, am ales sa nu adoptam.
NOU
Ingrid,
atentie, nu acelasi lucru se aplica la copii adoptati imediat dupa nastere. adica in primele zile sau pana in 6 luni.
din pacate insa sistemul nu favorizeaza astfel de adoptii timpurii.
cazurile sint cel putin foarte rare.
NOU
Hary, pai stiu 🙂
Pe alte meleaguri nu (mai) poti alege varsta copilului, tocmai pentru ca bebelusii aveau prioritate si pe cei marisori nu-i prea voia nimeni.
Poti eventual opta pentru sexul copilului adoptat, dar si asta poate fi cu cantec.
NOU
Am alta parere.
Mostenirea genetica este importanta, dar fundamental in educatia copilului este mediul in care traieste si asta din momentul in care constientizeaza.
Nu ma refer numai la educatia primita acasa ci si (mai ales) la gradinita, scoala, liceu.
Adica poate sa fie un copil extrem de bine educat acasa, insa daca scoala unde invata este una de derbedei, golani sau curve, discutia este incheiata.
Cand spun ca mostenirea genetica este importanta, ma refer la gandirea din Romania.
Daca copilul este tigan, negru, arab, galben, intotdeauna va fi privit de ceilalti copii si de parintii acestora ca un potential pericol si se va incerca izolarea lui.
Romania este o tara extrem de conservatoare(poate retrograda) in aceasta privinta.
NOU
Jerome,
“Cand spun ca mostenirea genetica este importanta, ma refer la gandirea din Romania.”
este clar.
tu vorbesti despre imaginea unei etnii in societate, nu de o mostenire genetica.
oricum, sincer, nu am reusit sa-mi dau seama in ce loc difera parerea ta de a mea, pentru ca nu am reusit sa-mi dau seama de parerea ta, din ce ai scris.
probabil ca ai vrut sa zici ca in societate conteaza mai putin mostenirea genetica si mai mult apartenenta fata de un sistem de valori.
NOU
Se refera, cred, la efectul Pygmalion, adica daca lumea din jur se asteapta de la un om sa faca ceva, atunci el se va conforma si o va face. Si, de fapt, eu cam asa as rezuma toate discutiile legate de adoptie.
Si sa-mi dau si eu cu parerea, ca omul:
– conteaza si genetica, si educatia si, mai ales, mediul social in caee creste cel mic, ptr ca exista invatarea sociala, mai puternica decat toate.
– ceea ce se invata se poate si dezvata. Copilul din orfelinate nu a invatat atasamentul pentru ca nu a avut de la cine, nu pentru ca nu poate. A invatat, in schimb, sa fie suspicios si temator. Cu putin efort, se pot inlocui una cu alta.
– exista niste “ferestre” in care se invata anumite lucruri. Daca nu inveti ce trebuie cand trebuie, este foarte greu sa inveti dupa. Insa nu imposibil. Si da, atasamentul se invata in primii 3 ani – (de fapt e ciudat spus “atasament” cand vine vorba de copii, mai degraba el invata si stie ca parintii sunt cei care ii ofera confort si siguranta), dar in urmatorii se invata responsabilitatea, ambitia, onestitatea, etc.
In concluzie, nu sunt de acord cu ce spune Harry si as spune ca acele statistici despre care vorbeste au fost facute pe parinti care nu s-au documentat suficient inainte si care nu au avut suficienta rabdare incat sa isi invete copilul adoptat “atasamentul”.
NOU
d3v
atasamentul nu se invata.
atasamentul este un instinct primar existent, dovedit de exemplu si la gaste…:-))
citeste Konrad Lorenz, care a fost unul dintre fondatorii biologiei comportamenale si a excelat in domeniul etologiei (dexonline – stiinta legilor care determina formarea caracterelor).
problema este ca la un copil abandonat, se pierde acest atasament, pentru ca nu este confirmat si stimulat de mama.
acest fapt duce la o structurare diferita a creierului la un copil nestimulat in comparatie cu cel al unui copil care se bucura de atentia si iubirea mamei.
diferente care se vor vedea mult mai tarziu, in comportamentul copilului si in modul lui diferit de a percepe lumea inconjuratoare.
NOU
Hary, multumesc frumos de recomandare, dar am citit suficiente tratate si manuale de psihologie si iti pot spune sigur ca atasamentul nu face parte dintre instinctele primare si nici macar dintre instincte. en.wikipedia.org/wiki/Attachment_theory . Pentru lista instinctelor, in Piramida lui Maslow sunt insirate toate.
Oricum, am sa o citesc si pe asta, ca sa am argumente sa o combat. 🙂
NOU
Draga Hary, ai scris minunat. Totusi as face o mica precizare daca se poate, pentru ca am fost in situatia descrisa de tine mai sus. Sunt asa cum am spus, pe jumatate tiganca. Adoptata la varsta de o luna, abandonul nu si-a lasat asupra mea decat o temporara amprenta fizica. Adica eram subnutrita. Parintii adoptivi m-au iubit si pe mine si pe fratele meu, adoptat ulterior pentru ca fusese abandonat la fel ca mine. Ni s-a spus de la inceput ca suntem adoptati, adica de pe la varsta la care incepeam sa pricepem ce se intampla cu noi.
Problema a aparut in clipa in care au inceput sa pompeze in noi cu meditatii la toate materiile posibile din dorinta lor nezdruncinata de a ne continua studiile la facultate. Nici o clipa nu au acceptat ca nu putem mai mult, ca nu ne duce mintea. Si au continuat cu reprosurile pana am fugit amandoi de acasa. Si nu, nu am furat nimic din casa parintilor. Asta s-a petrecut acum 18 ani. Intre timp am terminat si facultate si tot, dar liberi, ne constransi de ambitiile unor parinti care vroiau sa isi atinga idealurile prin noi. Unde vroiam sa ajung: in perioada dinaintea plecarii noastre tin minte ca ni se spunea mereu ca sintem niste lepadaturi nerecunoscatoare, produsul intamplator al unei tiganci ordinare.
Si acum te intreb : unde se opreste materialul genetic si unde intervine vina parintilor in educarea copiilor adoptati? Sunt oare acestia capabili sa iubeasca copilul altuia ca pe al lor? Scuze ca am scris atat.
NOU
“in perioada dinaintea plecarii noastre tin minte ca ni se spunea mereu ca sintem niste lepadaturi nerecunoscatoare, produsul intamplator al unei tiganci ordinare”.
Ce urat, ce ne-parintesc, ce inuman 🙁
Ajungi sa te intrebi daca v-au adoptat pentru ca v-au vrut, pentru ca au dorit copii, pentru ca au simtit ceva aparte din prima clipa in care v-au vazut…. sau pentru ca modelul social le spunea ca TREBUIE sa aiba copii.
Felicitari pentru ce-ati devenit! 🙂
NOU
cu asemenea parinti, daca nu erai tiganca probabil iti spuneau ca esti produsul intamplator al unei curve care si-a traso cu unu pt niste dava…
NOU
blue nu numai parintii adoptivi si cei biologici la fel se comporta cu copii lor. Cred ca toti de la o anumita varsta au avut conflicte cu parintii, despre facultate, scoli na copii sunt mai rebeli, alte generatii. Tu ai fugit ca ai stiu ca nu sunt biologici, daca erau biologici inchideai gura, plangeai cu nasul in perna si ai iertai.
NOU
Ne-au adoptat pentru ca vroiau copii. Problema a aparut in momentul in care au constatat ca nu raspundem asteptarilor lor. Ca nu devenim produsul pe care si-l doreau. Acolo s-a produs ruptura. Tigani sau nu , nu stiu cat a influentat asta decizia lor de a ne cataloga lepadaturi. Ideea e ca si acum maica-mii i se pare aberant felul in care eu si fratele meu ne divinizam copiii . I se pare nefiresc. Exista in mintea ei o bariera psihologica ce nu o lasa sa inteleaga iubirea fara seaman pe care o revarsam asupra copiilor nostri. De aceea m-a rascolit ata de tare tot ce a scris Hary. Pentru ca a tintit mai aproape decat mi-as fi dorit.
NOU
pana la urma, hai sa le dam cu sapa in cap parintilor tai adoptivi!
n-au contat nici o clipa sacrificiile lor – ca doar n-o fi usor sa cresti un copil, sau doi, de la varsta de 1 luna, chit ca nu i-ai facut tu… ce conteaza ca ei sarmanii, poate ca-si rupeau de la gura ca sa investeasca in viitorul vostru, voi urmati chemarea strabunilor: drumul. (apropo de predestinarea genetica : latcho drom – film; artistic.)
sa nu-mi spui ca oamenii aia nu v-au iubit, caci nu te cred. ti-ai inchipuit vreodata in ce disperare ati reusit, tu si frate-tau, sa-i impingeti pe bietii oameni, ca sa ajunga sa va numeasca “lepadaturi”?
n-am citit sa o fi judecat-o cu ceva pe otreapa de maica-ta cea naturala, caci pana si o catea isi creste puii, in schimb la alde mama-ta si tata-tau adoptivi le-i dat muia la gard.
NOU
aurache,
sper ca nu vei avea niciodata si nici nu vei adopta vreodata copii.
cand zic asta, nu ma gandesc la tine, ci la ei…
NOU
Blue – Care era diferenta dintre asteptarile voastre si cele ale parintilor si in ce constau presiunile facute asupra voastra? In ce relatii va aflati acum cu parintii adoptivi?
NOU
aurache: presupun ca stii ca si animalele isi abandoneaza puii, in cazuri de stres
deci blue: pana la urma, voi ati fost un caz nefericit pentru cuplul parinti adoptivi- copii.
Vorbind strict logic, nu credeti ca etnia voastra* a ajutat destul de mult la adancirea prapastiei dintre voi si ei?
*apare un stres in plus, nu ca aveti voi mana rapida si alunecoasa
NOU
Animaloo, nu stiu ce sa iti spun. Plecarea noastra de acasa s-a produs relativ tarziu, eu avand 16 ani si fratele meu 14. Exceptand complet aberatiile luo Aurache, pot sa spun cu certitudine un lucru: de iubit ne-au iubit atat cat au putut ei si pana in clipa in care s-a constatat ca nu raspundem asteptarilor lor in privinta facultatii. Dupa aceea au intervenit orgoliile, ca ce o sa zica lumea ca v-am adoptat si nu ati facut studii superioare si frustrarea de a nu face copilul ce vrea parintele. De acolo au pornit si vorbele dureroase gen tigani, lepadaturi etc.
NOU
se vede ca nu sunteti prea tineri.
Acum va certati pe motive d-alea “ma mama, mi se rupe obrazu de rusine: fotbal nu, spania nu, italia nu, voi vreti la facultate?”
Iubirea aia este un termen destul de vag. Si in familiile normale (prin normal inteleg o normalitate a relatiilor) , ajungi la stari d-astea conflictuale intre parinti si copii. Totul este pana unde te poti intinde cu rabdarea
NOU
Serban, e vorba de asteptari dintr-o parte si de neputinta din cealalta. Ei vroiau , noi nu puteam. E pur si simplu chestie de inteligenta, memorie, capacitate de intelegere si acumulare a unor cunostinte. Mai pe romaneste, nu ne ducea mintea mai mult. Nu puteam asimila cunostinte de chimie si biologie ca sa intru la medicina iar frati-miu nu intelegea neam matematica aia afurisita asa ca Politehnica si alte asemenea erau complet ratate pentru el. Asta era treaba.
Tata nu mai traieste iar cu mama am o relatie politicoasa ca sa zic asa.
NOU
Animaloo, am 33 de ani. Sunt bosoroaga, ce naiba sa fac 🙂
NOU
pai d-aia ca sunteti tigani.
😀
NOU
Ce poveste! Impresionant faptul ca ai trecut peste, cred ca multi ar fi avut depresii peste depresii, evident cu urme ramase pentru totdeauna. Felicitari ca nu te-ai dat batuta! Si pentru ca mai ai inca o relatie cu mama adoptiva, eu chiar voiam sa sugerez o impacare, iertarea totala, dar n-am cum sa stiu ce-i in sufletul tau.
NOU
Blue – Deci vi s-au trasat sarcini: “Tu te faci doctorita, iar matale inginer! Musai!” Cam nasol… Si, pana la urma ce-ati absolvit?
In ceea ce o priveste pe mama, relatia politicoasa implica si ajutor in caz de nevoie? Asa ar fi frumos.
NOU
Serbane ti-am raspuns mai jos dar am postat aiurea.
NOU
@harry: sa speri cu toata nadejdea! caci daca vreodata o sa-i am, ai mei o sa-i transeze pe ai tai ca sa-i vanda la bucata, organe.
NOU
aurache,
in cazul asta stau linistit, pentru ca tu vei fi mai aproape de si mai la indemana pentru copiii tai…:-)))
NOU
Perfect de acord ; este vizibil in scolile din vest ,unde copii bashtinashi cresc in armonie cu copii de turci,marocani,senegalezi,nigerieni.
NOU
Valabil pana pe la 12 ani, dupa care intervine influenta sociala si se produce segregarea pe grupuri, sa zicem, culturale.
NOU
Comment-ul se vroia ironic,sarcastic samd ,a iesit mai mult trist ,am copilul la scoala publica si stiu ce vorbesc ,trebuie sa imi iau inca un job si sa il dau la o scoala particulara unde cel putin se vorbeste limba oficiala ,si nu turca/marocana/swahili.
In rest , domnilor “openminded ,toleranti, evoluati ” va doresc sa treceti prin acelasi lucru .
E dezgustator de dragut sa stai pe canapea sa iti dai cu parerea despre ce nu ai habar.
NOU
plm vroiam sa zic niste chestii despre asta, dar am realizat ca de la 7 luni m-a crescut bunicamea ca mama se ducea la facultate. acuma sunt oarecum curios ce zice asta despre persoana mea… :))
NOU
prezenta mameni, desi de dorit, nu este conditie decisiva in formarea atasamentului. Copiii adoptati nu sunt copii cu o singura figura materna, ci cu multe asemenea figuri…de aici si problemele emotionale. Deci…nu da vina pe bunica 🙂
NOU
nu dau vina pe nimeni si nici nu am zis asta. atasamentul intr-adevar se instaleaza greu, dar sunt multumit de mine… 😀
NOU
@Hary Există excepții, destul de multe chiar. 🙂 Mulți dintre copiii dați în plasament familial de exemplu, în cazul în care familia adoptivă are un comportament normal, dezvoltă un atașament puternic față de aceasta.
PS. Nici moștenirea genetică, dar nici mediul singur nu formează personalitatea individului, ci interacțiunea dintre acestea. Are și moștenirea genetică rolul ei, nu poate fi dată de tot la o parte.
NOU
ex-silencio,
tu vorbesti mai degraba despre incredere si respect si nu despre atasament.
iar increderea si respectul functioneaza doar pana la proba contrarie, adica pana atunci cand apar probleme si conflicte serioase intre oameni…
fara atasament, totul se poate destrama. orice.
NOU
Am vazut si la postul anterior si vad si la acesta intrebari legate de ”batalia” dintre mediu si factorii genetici. e important sa stim ca doar trasaturile fizice se transmit genetic, in forma pura. In rest, genetic mai pot fi transmise doar preedispozitii genetice. Prin urmare, putem avea predispozitia spre anumite comportamente, trasaturi de personalitate, insa aceasta predispozitie se va concretiza sau nu in functie de mediul in care ne dezvoltam.
Desi sunt foarte de acord cu tine (si cu sumedenia de studii din spatele ideilor formulate de tine) cu privire la atsamentul securizant pe care il formeaza copilul, exista cativa factori care favorizeaza adoptiile reusite si in cazul copiilor ce trec de 3 ani. Si aici, bineinteles, un factor important il reprezinta asteptarile parintilor de la viata de familie, de la comportamentul copilului, pregatirea parintilor in ceea ce priveste depasirea carentelor emotionale ale copillului.
Problemele emotionale ale copilului nu sunt o scuza pentru a refuza, ca adult, adoptia, ci sunt un pretext pentru a apela la specialisti atunci cand adoptam (iar specialist nu e orice functionar public ce activeaza in domeniul social)
NOU
Oana,
ai dreptate in privinta pregatirii emotionale a parintilor.
daca parintii sint consulati corect si pregatiti bine, ori renunta la idea de adoptie, ori constientizeaza ce inseamna acest lucru si isi asuma consecintele.
din acest punct de vedere, adoptia unui copil mai degraba seamana cu o casnicie. la inceput guverneaza mirajul dragostei care acopera orice probleme, dupa care apare constientizarea diferentelor, ulterior lupta acerba de modelare a partenerului de viata ca sa corespunda nevoilor si asteptarilor personale care la final ori duce la despartire, ori la renuntare la propria identitate sau in cel mai fericit caz, la simbioza celor doi.
in special in momentele de cumpana in viata, care inevitabil apar, majoritatea relatiilor dintre femei si barbati, copii adoptati si parinti artificiali, se destrama, pentru ca in adincul sufletului lor sint singuri si nu au acel atasament de care vorbeam mai sus.
ca sa functioneze, o familie are nevoie de acea legatura puternica, de acea iubire neconditionata, de acea forta care ne leaga unul de celalalt, cum numai intro familie biologica poate exista.
pentru ca iubirea de care vorbesc, nu poate fi afectata de nici un fel de dorinte, asteptari, orgolii sau probleme personale….
NOU
Hary, pe aici lumea iti apreciaza parerea. Motiv pentru care, atunci cand spui ca iubire adevarata poae exista doar in familie biologica sper ca ai si alt argument decat ”parerea mea” :). Articolul scris nu sustine aceasta idee, deci nu poatee sta de argument. Desi cred ca am inteles ceea ce ai vrut sa spui, sper ca aceasta parte, cu iubirea adevarata, a fost doar o exprimare nefericita.
Si eu sper ca familiile nepregatite nu vor adopta copii, deoarece daunele pe care le poti face in viata copilului sunt mari si foarte mari. Dar de aici si pana a spune ca nu poti iubi neconditiona decat copilul pe caruia i-ai dat tu nastere…e cale lunga.
NOU
oana,
“ca sa functioneze, o familie are nevoie de acea legatura puternica, de acea iubire neconditionata, de acea forta care ne leaga unul de celalalt, cum numai intro familie biologica poate exista.”
ai dreptate, formularea de mai sus este nefericita.
am vrut sa scot in evidenta diferenta dintre o familie biologica si una adoptata.
corect ar trebui sa fie formulat asa:
“ca sa functioneze, o familie are nevoie de acea legatura puternica, de acea iubire neconditionata, de acea forta care ne leaga unul de celalalt.”
Specificarea “cum numai intro familie biologica poate exista” nu-si are rostul, pentru ca asa cum este formulata, ingradeste sentimentul de iubire si nu asta am vrut sa exprim.
Initial am vrut sa scot in evidenta ca aceasta legatura de care vorbesc, vine la pachet, este by default intro familie biologica, si nu este ceva uzual intro familie adoptata.
mersi inca odata pentru hint.
NOU
Am vazut un documentar. Spunea un “stiintolog” ca studiindu-se cum vor fii oamenii in viitor, s-a constatat ca vom deveni din ce in ce mai MICI DE STATURA si mai GRASI. Ceva in stilul lui Arhi. 🙂
Fiindca, majoritatea oamenilor care fac copii sunt asa in ziua de azi. Cei inalti, doar o cta mult mai mica.. Deci asa va arata viitorul planetei… Nu stiu daca ne-o mai tine la atata greutate, dar whatever… :)))
De unde pana unde obsesia de a adopta copii ?! Dar ce, TOTI trebe neaparat sa lasam pe cineva dupa noi ?! Suntem asa inconstienti incat dam la buci in nestire, negandindu-ne la consecinte ?!
NOU
alin, eu am 1.80. poate din poze ti se pare ca sunt mic, dar nu-s
NOU
@Alin, noi, în ziua de azi, suntem în medie cu 10 cm mai înalți decât erau strămoșii noștri, aka Ștefan cel Mare. Așa că nu știu ce studii ai citit, dar ceea ce am am scris eu mai sus e un lucru dovedit de f. mult timp.
NOU
şi acum părerea mea.
oricât ai încerca să înfrângi natura nu ai cum. Chiar să adopţi un copil a doua zi după naştere şi să profiţi de cele 6,7,…n luni de burete din capul lui, nu prea ai cum să mai repari cele câteva luni din pântecele unei mame bătută, la care s-a urlat şi căreia i s-a dat, sau care a cerut alcool/tigara/droguri şi care a stat în cele mai mizere condiţii.
Adopţia e un risc imens. Asta nu înseamnă că oricare din noi ăştia, cu internet şi apă din perete, de ne-am puit sau ne vom pui nu am riscat la fel de mult.
însă cine face pasul acesta spre adopţie, prin care repară puţin din greşelile altora, trebuie să ştie să fie răbdător şi să accepte limitările de părinte nebiologic. Oricum e greu să fii părintele oricărui copil, şi e din ce în ce mai greu.
NOU
deci, in caz ca v-ati gandit vreodata, renuntati la a mai adopta copii mai maricei. sunt deja distrusi, lasati-i in orfelinate. FACEPALM.
NOU
Eh nu toti gandim la fel stai chill, personal as adopta unul mai maricel, sa poata merge dupa paine si tigari.
NOU
si sa poata fi batut asa cum trebuie, fara sa iti fie teama ca il ologesti
NOU
ologeala numai daca joaca banii la barbut. si-i pierde!
NOU
apropo de ologeala, mi-am cumparat pui din aia albi de carne si aia nu prea se sperie si ca sa ii fac sa grabeasca pasu, am aruncat cu o sticla de plastic spre ei si i-am lezat ceva la picior unuia, de a trebuit sa il tai. tin minte ca eram mai mic si i-am tras un pietroi cocosului ca venea sa sara la mine si n-a avut nici pe naiba… 😐
NOU
N-am inteles partea cu “se adancesc si datorita parintilor de parinti adoptivi” 😕
NOU
Phral Laur,
mda, alta formulare nefericita.
binenteles ca se refera la “parinti de copii adoptati”.
mersi de hint.
NOU
chapeau bas!
NOU
Credeam ca se refera pe bune la parintii parintilor adoptivi, care isi baga nasul in toate cele si isi dau cu parerea non-stop despre decizia copiilor lor de a adopta.
NOU
Urmeaza un 2 posturi lungi, kilometrice, raspunsul meu la postul lui Hary, si care inevitabil va intra in moderare, de unde nu stiu cind va iesi, asa ca Hary, nu stiu daca il vei putea vedea, dar totusi, sunt roman si am o parere, ca altfel nu se poate…
@Hary. Draga Hary, esti unul dintre comentatorii ale caror opinii le respect foarte tare, poate si fiindca avem varste apropiate (poate chiar aceeasi varsta), si pe care imi permit rar sa le comentez, dar de data asta nu ma pot abtine.
Per total ai dreptate in ceea ce spui. Totusi, desi se vede ca la un moment dat ai avut tangente cu sistemul de doptii din tarisoara noastra scumpa, asta s-a intimplat in urma cu ceva vreme. Destul de multisor as putea spune, dat fiind ca informatiile din postul tau sunt cam, hai sa spunem,expirate (outdated, cum spun malgashii). Fara suparare, lasa-ma sa-ti spun de ce.
Sa zicem ca o mama isi abandoneaza copilul in maternitate. Mai devreme de o saptamina, copilul nu poate pleca de acolo. Dar, daca este sanatos, nu poate nici nu poate sta in maternitate mai mult de 2 luni. Fiecare spital are pe linga el o asistenta sociala. Cind lucrurile devin clare, in sensul ca acel copil a fost abandonat de mama in maternitate, asistenta sociala anunta serviciile de asistenta sociala de pe linga primariile unde sunt arondate maternitatiile, iar copilul este plasat la o asistenta maternala. In paralel, incepe procesul de deschidere al adoptiei pentru copilul respectiv. Serviciul de asistenta sociala va cauta sa afle cine sunt parintii, si daca vor intr-adevar sa renunte la copil. Politica oficiala este ca, serviciile de asistenta sociala sa depuna toate eforturile pentru ca acel copil sa se intorca in sanul familiei. Nu conteaza ca este al 4,5,6,7-lea copil, ca poate fi dintro sarcina nedorita, ca va dormi alaturi de porci, ca va tipa de foame linga capul unei mame bete sau drogate, grija si dragostea de care se bucura in sanul familiei naturale nu pot fi inlocuite de nimic altceva. Dar divaghez. Deci sa spunem ca parintii (in cazul cel mai fericit), sunt de acord sa renunte la copil. Pina anul trecut, legea spunea ca asistentii sociali trbuie sa investigheze rudele pina la gradul al patrulea, daca nu cumva exista cineva printre aceastea dornica sa adopte acest copil. Inutil sa-ti spun ca in felul acesta procesul se prelungea “ad calendas grecas”… In legea noua, aparuta anul trecut, am inteles ca acest lucru a disparut, fiind investigate cautate rudele numai pina la gradul 2. Bun, sa spunem ca lucrurile erau clare, nimeni nu vroia copilul, serviciile de asistenta sociala intocmesc un dosar, care va ajunge in instanta. Pentru ca numai un judecator se poate pronunta asupra decaderii din drepturi a parintilor naturali. Stabilirea termnului se face prin tragere la sorti, termenul este stbilit de un calculator, proces ce poate iar lua ceva timp. Se stabileste termenul, parintii si autoritatea tutelara se prezinta in fata judecatorului, toata lumea este de acord, judecatorul da o sentitnta cum ca copilul este adoptabil, ce devine definitiva si irevocabila in 30+1 zile. Pe parcursul acestei perioade, parintii naturali se pot razgindi, si pot contesta hotaririrea. Daca nu o fac, dupa ce hotarirea devine definitiva si irevocabila, copilul devine adoptabil si ajunge intr-un centru de plasament. Pe parcursul intregului proces, copilul nu este intr-un orfelinat, ci este plasat la o asistenta maternala, intr-o familie, cum spunea cineva ieri, sociala (sau foster parents, cum ar spune beduinii din Timorul de Est). Cum bine spunea cineva ieri (meekuu parca), sunt multe cazurile in care asistentele maternale se implica serios in viata copilului, daruindu-i multa dragoste si avind grija de el ca de propriul copil. Sunt cazuri in care, pentru multe dintre ele, copilul este doar o sursa de venit. Il ingrijesc, ii dau sa manince (pentru ca altfel risca sa piarda aceasta sursa de venit, sunt controlate destul de strict de serviciile de protectie a copilului din cadrul primariilor), dar cam atit. Cazurile de copii maltratati de asistente sunt exceptii, scoase in fata de mizeria pe care o reprezinta media romanesca.
Tot procesul descris mai sus poate dura ani. Exista si varianta a doua, descrisa de cineva mai sus. Sistemul functioneza, si o familie ce doreste sa adopte un copil afla de un caz in care un copil a fost abandonat in maternitate. Se intereseza de el, il vad, si decid sa adreseze o cerere catre primarie spunind ca vor sa-l ia in plasament. Si procesul descris mai sus merge inainte, asistenta maternala fiind inlocuita de familia de plasament, care dupa terminarea procesului de deschidere a adoptiei, descris mai sus, in situatia in care au si un certificat valabil care sa ateste ca sunt apti sa adopte (eheeee….), pot cere incuvintarea adoptiei, tot la tribunal.
Luarea unui copil in plasament comporta riscuri, si de aici probabil reticenta celor din postul lui Arhi de ieri. Sa zicem ca o familie relativ instarita se hotaraste sa ia un copil din etnie abandonat in maternitate, sau aflat in grija unei asistente maternale de ceva timp. Copilul este mic, parintii au educatia si forta de a vedea dincolo de culoarea pielii, il iau, il inconjoara cu dragoste, se caca pe ei cind cel mic incepe sa gingureasca si sa rida la ei, iar dupa trei patru luni la primarie apare “mama naturala”, tunand si fulgerind ca unde e copilul ei, si ca ea vrea copilul, rodul dragostei ardente dintre ea si intunecatul ei consort. Primaria nu are alta solutie decit sa ia copilul din familia de plasament (procesul de deschidere al adoptiei este in desfasurare, atentie!), si sa-l returneze mamei. Care mama il ia, iar peste cel mult trei luni vine cu el la primarie, spunind ca ea nu poate sa-l creasca, ca mai are 4 acasa, si ca sa i-l creasca statu’. Crezi ca acest copil se va intorce in familia de plasament? No-no. Ajunge la asistenta maternala.
Sigur, exista si varianta in care familia de plasament deschide negocieri cu “familia naturala”. De cele mai multe ori aceasta este din etnie. Nu ca in familiile de romanasi verzi asta n-ar fi posibil, dar familiile din etnie au un spor al natalitatii net superior, astfel ca de multe ori copiii devin practic o marfa. Foarte periculos si “usor” ilegal. Sigur, daca parintii din familia de plasament au coaie si spate, pot da banii, dupa care pot face o plangere la politie, ca au dat mita parintilor naturali pentru a putea lua copilul in familie, urmand sa-l adopte. Se deschide dosar penal celor ce au primit mita (nu celor ce au dat, asa e legea). Copilul ajunge iar la maternala, pina la solutionarea cazului. Toata lumea pierde, dar oare cine are cel mai mult de pierdut? (sfasitul partii 1. va urma)
NOU
Apropo de copiii crescuti in orfelinat. Ajung foarte lipiciosi. Se poate observa simplu cand mergi sa le duci cadouri de paste/craciun/etc.
asta nu inseamna ca au foarte multa incredere in oameni, ci doar isi manifesta lipsa unui parinte astfel.
NOU
Atentie, partea a 2-a, urmare a partii 1. Sau sa spun volumul 2? (si iar in moderare – astazi am “logoree” la degete…).
Draga Hary, ma vei intreba de unde stiu toate cele descrise in partea 1.
Am sa-ti spun povestea unor foarte buni prieteni ai mei. Ce spun eu prieteni, frati de cruce, suflete pereche, alter-egos (a bon entendeur, salut!)
Ei bine, astia doi, sunt medici. S-au cunoscut in primul an de facultate, s-au placut, si de atunci sunt impreuna. Sunt de exact, dar de exact aceeasi virsta cu mine, atit ea, cit si el (anul asta fac 43 de ani). Fiind la medicina, au asteptat sa termine facultatea. Dupa care a urmat rezidentiatul. El l-a picat de 2 ori, ambele dati la limita. Sau mai bine zis “a luat fara loc”(…). Ea l-a luat si a terminat medicina de familie. Pe urma specializarea. Pe urma primariatul. Inainte de asta, ma rog, povestea e complicata, la 2 ani dupa terminarea facultatii s-au casatorit. De ce abia la 2 ani dupa ce au terminat, am mai spus-o e complicat, nu insist. Au vrut sa faca copii. Nu le-a iesit. Nici din prima, nici din a doua, nici din niciuna. Parintii lor, aflati la o anumit varsta, nu erau de acord cu adoptia. Asa ca ce sa vezi, hai sa faca, FIV. El, dupa 2 incercari nereusite de a lua examenul de rezidentiat, a lucrat o vreme voluntar pe la o sectie de HIV/SIDA, a avut niste part-time-uri pe la niste firme de medicamente, pina cind a gasit ceva serios, bine platit, care i-a permis sa ia un credit pentru un apartament, iar din banii ramasi si pentru initierea unei proceduri FIV. La o clinica particulara din Bucuresti. Povestea e lunga, nu insist, au incercat de 2 ori, nu le-a reusit. In parte si pentru ca desi medici, “colegii” din clinica respectiva cind i-au vazut au vazut de fapt inca o roata la BMW-ul pe care planuiau sa-l cumpere. Procedura n-a reusit pentru ca desi toti i-au spus lui ca spermogramele sunt proaste, in final s-a “dovedit” ca ovulele ei erau “de proasta calitate”… Ma rog. Au incercat dupa aproximativ doi ani aceeasi procedura in Ungaria (alt credit, alta dixtractie). Procedura a reusit, sarcina s-a pierdut. Erau amindoi, dar mai ales ea, aproape distrusi, mai ales in condintiile in care toate analizele le ieseau bine. Ma rog, ma lungesc aiurea. Au incercat si metoda clasica, si inseminari (este altceva decit FIV, amanunte daca doriti in alt post), ea raminea gravida, wow, bucurie, ura, undeva pe la saptamina 6 pierdea sarcina. Si timpul trecea ei nu intinereau… La un moment dat, si-au luat inima in dinti, si in ciuda relativei opozitii a parintilor au intrat in “iuresul” adoptiilor. S-au dus la directia de protectie a copilului din cadrul sectorului de care apartineau, au zis “noi vrem sa adoptam un copil, ce pasi trenuie sa parcurgem”. “OK” li s-a raspuns, “ce copil ati dori sa adoptati?”. “Pai sa nu fie din etnie, (asta e, nici ei, nici eu nu avem educatia necesara sa vedem copilul de dincolo de culoarea pielii, dar incercam), si sa fie mic, pina intr-un an si jumatate”. “Nu se poate. Ce vreti dumneavoastra e imposibil. Copiii de aceasta varsta nu sunt adoptabili. Exista copii de virsta mai mare, cei mai multi din etnie, multi din mame drogate, si care sunt adoptabili, dar au virste de 4-5 ani”. Astia doi, prietenii mei, nu doreau un copil mare. Poate ca el in final ar fi acceptat un tiganus sau o tiganusa, atita vreme cit ar fi avut o virsta cit mai mica, dar ea, ariana, aparatoarea puritatii rasei, leoaica mama, nu. Dupa o vreme, cu titlu de mare confidentialitate, cea care se ocupa de dosarul lor le-a spus ca exista posibilitatea de a lua un copil in plasament, cu riscurile descrise in partea/volumul 1. Astia doi s-au uitat unul la altul, el s-a scarpinat in…crestetul capului, si au inceput sa caute copii abandonati prin maternitati/spitale. Fiind din sistem, au dat sfoara in tara. Au trimis scrisori si la directiile de protectia a copilului din alte orase. De la unele au primit raspuns, ca da, sunt trecuti pe o lista de asteptare, prioritate avind familiile din judetele respective, de la altele nu. S-au dus la toate maternitatiile sectiile de pediatrie din Bucuresti (la cele mai mari, in fine). Un an, nimic. Dupa un an, primesc un telefon. Era de la cineva, de la o maternitate, ii anunta ca exista posibilitatea sa apara ce doresc ei. Intr-o dimineta, telefonul a sunat iar. “Haideti, ca s-a nascut”. Ma rog, o fetita dintr-o sarcina nedorita, complicat. Parinti romani. Au plecat intr-un suflet. S-ar fi intors cu ea acasa, dar nu s-a putut. Atunci. Fetita a ajuns la maternala, din fericire la o femeie de exceptie. Cind plasamentul fetitei la prietenii astia ai mei s-a aprobat, si s-au dus s-o ia de la maternala, a fost cu plansete, toata familia femeii atasindu-se de micuta. Prietenii mei imi spun ca pastreza legatura cu maternala, care din cind in cind ii mai roaga sa-i trimita poze cu fetita.
Astia de care-ti vorbesc au reusit anul trecut, intr-un timp relativ scurt, sa treaca si prin deschiderea adoptii, si prin incuviintare, iar acum sunt in post adoptie. In principiu, au avut parte si de bune, si de rele pe parcursul procesului. Dar partiile rele au fost mult mai putine si nesemnificative decit cele bune, in sensul ca autoritatiile nu le-au pus piedici, parintii naturali au fost de acord cu adoptia.
Iar rezultatul…. Ei bine, “rezultatul” are acum 2 ani si 2 luni. E o fetita minunata, un pic cam rasfatata, dar care e lumina si bucuria lor. Si nu numai a lor. A intregii familii. Ca deh, asa se intimpla. Chiar daca au marait, pusi in fata faptului implinit, parintii lor nu numai ca au acceptat ideea, dar in final chiar s-au atasat de Botzuletz. Era imposibil sa nu o faca. Povestea e mult mai lunga, dar ti-am relatat-o pe scurt (ha-ha-ha), ca o explicatie daca vrei, de unde sunt familiar cu procesul. GATA!!!!
NOU
@dufu: si acum este la fel, daca nu mai rau.
In acest an mi-au fost prezentati 2 copii, amandoi cu o poveste trista si asemanatoare:
– abandonati in spital la nastere
– nascuti la termen (scor mare) si aparent fara probleme
– amandoi au stat in spital pe o perioada foarte lunga, mai mult de jumatate de an (ni s-a spus ca nu aveau nimic dar nu erau asistente maternale disponibile). Conform dosarului medical care ni l-au prezentat nu aveau nici un diagnostic care sa justifice o sedere asa lunga la spital
– dupa spital au ajuns la maternala pana pe la 2-3 ani
– amandoi cu evidente probleme de dezvoltare psihica, unul deja diagnosticat cu autism (dar chiar asta lipsea din dosarul medical), celalalt nu a fost vazut de un doctor pt ca “daca ii da un diagnostic atunci chiar nu-l mai adopta nimeni”
NOU
Trist ce spui tu. Foarte trist. Sa inteleg ca ce am scris eu acolo despre prietenii mei, a fost un caz fericit.
Nu vreau sa ma intelegi gresit, nu am inteles, ti-au fost prezentati, tu fiind interesat de o posibila adoptie, sau in alt context?
NOU
Iarta-ma, revin. Ca unul care am lucrat ceva timp in spitale, stiu ca abandonarea unui copil, si raminerea lui cit mai mult intr-o maternitate/sectie de pediatrie, e cel mai rau lucru care i se poate intimpla bietului copil. De cele mai multe ori (exista si exceptii), este lasat sa “zaca” intr-un patut, nu este stimulat, nuninteractioneaza cu nimeni, asa ca desi se nasc sanatosi, ajung sa aiba probleme (mari) din cauza lipsei de afectiune si a nepasarii.
Cind noi, studentii sau stagiarii, mergeam la practica, era o bucurie pentru bietii copii, pentru ca le mai dadeam un pic de atentie. De multe ori infirmierele si asistentele ne admonestau “ca ele n’are timp sa se ocupe de atitia copii de pe sectie, si ca daca noi le dam prea multa atntia, sa-i luam acasa, ca noi plecam si ele ramine cu ei plangind pe cap”…
NOU
prietena a fost psihicucu la un centru d-asta si povestile despre asistente nu erau tocmai cele mai distractive
NOU
meh, initial iti vine sa le crapi capul. dar daca te gandesti putin, nu ai cum sa rezisti angajat intr-un asemenea loc, daca empatizezi cu fiecare copil de acolo. e oarecum normala dezumanizarea. eu am fost o singură dată în aripa HIV de la babes si cred ca am plans pentru fiecare copil de acolo
NOU
@animal00: eu nu vorbeam neaparat de centre, ci de spitale de pediatrie unde se gaseau acesti copii abandonati. E poveste mai veche, de pe la mijlocul anilor ’90, chiar a doua jumatate a anilor ’90, cind spitalele erau inca pline de copii abandonati. Sunt batrin, ce sa-i faci…
NOU
@Arhi: sunt situatii un pic diferite. Pe vremea cind lucram la Casa Doru, sectia era un etalon, un model, era exact asa cum trebuie sa fie o sectie de pediatrie. Era ca in filme. Asta intr-o perioada in care majoritatea spitalelor se zbateau intr-o mizerie crunta. Era in perioada 1995-2001.
Tot meritul era al sefului de sectie care a stiut sa adune acolo o echipa foarte OK.
Alta e situatia intr-o sectie de pediatrie, sau intr-un orfelinat, in care copiii nu sunt neaparat bolnavi, sunt abandonati, si au nevoie de toata dragostea de care se pot bucura.
OK, sunt confuz si vulnerabil in acest moment. Prea mult Arhiblog strica.
NOU
rabbi, exact ce spuneam, nu ai cum sa empatizezi cu toti. bine, faptul ca asistentele din spitale sunt abrutizate si hulpave dupa bani, modelandu-si caracterul sa nu raspunda decat la stimulentul financiar, asta e altceva…
NOU
Mi-au fost prezentati oficial pentru adoptie.
NOU
Am inteles. Iar voua v-au fost probabil prezentati cind copii aveau deja 2-3 ani, iar procesul prin care copii devin adoptabili fusese deja incheiat.
Ce pot sa-ti spun? Daca problema nu s-a rezolvat, fiti tari.
NOU
@Arhi: moi, care rabbi, unde vezi tu rabbi aici, moi? Moi, ha sa fim seriosi, moi… (off topic)
NOU
dufu,
“desi se vede ca la un moment dat ai avut tangente cu sistemul de doptii”
nu, nu am avut tangente cu sistemul de adoptie.
in 2001 am avut insa tangente serioase cu spitalul de copii din Timisoara, ca am stat acolo cu fiul meu destul de mult timp, pana s-a stabilizat suficient de mult incat sa-l pot lua acasa.
si am vazut fenomenul cu ochii mei. copiii abondonati “locuiau” acolo.
pe vremea aceea le era chiar mai bine in spitale decat in centrele de copii unde conditiile (asa spuneau medicii la vremea aceea) erau si mai mizere.
eu am invatat in schimb neurologie de la un renumit profesor NPI, incercand sa inteleg problemele fiului meu (paralizie cerebrala infantila in urma unei hipoxii la nastere).
in articolul meu de mai sus, am incercat sa ofer informatii legate de subiect (adoptie), plecand de la aceasta perspectiva a evolutiei creierului uman in primele luni si ani de viata incercand sa explic ca riscul de a esua este cu atat mai mare cu cat copilul adoptat este mai in varsta.
si am vrut sa mai subliniez ca un eventual esec nu se datoreaza mostenirii genetice a copiilor adoptati, ci mai degraba mediului inconjurator neprielnic pentru o dezvoltare sanatoasa a individuului din punct de vedere emotional…
oricum iti multumesc pentru informatiile de la front privind fenomenul adoptiilor. imi dau seama ca este extrem de trist pentru toti cei implicati in acest sistem, pe deoparte familiile care nu pot avea copii, pe de alta parte copiii abandonati si nestimulati, culminand cu sistemul neputincios si ineficient de plasament si adoptie de la noi din tara.
NOU
Interesant ce citesc pe-aici si ma bucur ca se dezbat subiectele astea. Ma tem ca daca voi vrea vreodata un copil va trebui sa am tangente cu sistemul de adoptie de aici si-mi pare ca va fi foarte greu. Mai ales ca eram constienta de dinainte de a citi articulul de tot ceea ce zice Hary. Sa gasesti in tarile astea mai “First World” un bebe micut sa fie adoptat e ca si cum l-ai prinde pe Dumnezeu de-un picior. Si inca ma mai gandesc tot timpul ca nu stiu daca am sa pot iubi suficient un bebe adoptat. Vreau sa cred ca as putea, dar nu am cum sa stiu si pana nu sunt sigura ca l-as trata ca pe un copil nascut de mine n-am de gand sa o iau inainte. Deci tare mi-e teama ca n-am s-ajung vreodata sa am urmasi. Nu stiu cum cineva poate gasi raspuns la intrebarile astea.
NOU
nu e obligatoriu sa ai urmasi. dar, daca ai mai mult decat ti-e necesar si daca simti ca ai vocatie pentru asta, poti sa ii oferi unui pui de om o sansa sa traiasca altundeva decat in canale.
NOU
Diana,
ma tem ca este imposibil sa dezvolti un sentiment de mama pentru un copil adoptat. oricat de mult ti-ar placea copiii, nu prea iti poti pacali constiinta, instinctele si ratiunea. este ca si cum ai stii ca mos craciun nu exista, dar crezi in el pentru ca iti place emotia si spiritul momentului.
cu siguranta insa, adoptand un copil, poti sa-l ajuti sa aibe o viata cat de cat traibila, cum zice Arhi, poti sa-l respecti, sa-l educi, sa-l pregatesti pentru viata si sa-i dai drumul in momentul in care are nevoie de libertate si este pregatit sa isi asume propria viata.
si da, sint convins ca poti si sa-l iubesti.
insa nu ca si pe propriul tau copil. pentru ca nu este.
NOU
Serban, da o ajut pe mama insensul ca am grija sa nu duca lipsa de nimic. Ii platesc toate datoriile casei si medicamentele. Fratele meu se ocupa de aprovizionarea cu mancare. Duce o viata cum nu ar putea dice cred cu pensia ei de 600 de lei pe luna. O ajut pentru ca o sa ii fiu datoare si recunoscatoare pana o sa mor pentru ca m-a scos de acolo de unde nu ma astepta alt viitor in afara de viata intr-in canal. Si pentru asta nu am cum sa mai fiu vreodata suparata pe ea. Ramane acolo in suflet o durere care se estompeaza, presupun.
NOU
Foarte frumos, felicitari! Multe impliniri si putine griji va doresc.
NOU
Delicat subject copiii, Harry mare OM mare caracter!!